Vița de Vie

Întotdeauna au avut tei în grădină. Și tot felul de alți copaci venerați de întreaga familie: un stejar înconjurat de narcise primăverile, numeroși vișini, trei nuci, meri, peri, caiși, chiar și o vie, tot din neamul lemnoaselor. În loc să crească înspre cer, se întindea la orizontală ca o pânză noduroasă de păianjen peste jumătatea de deal în vârful căreia bunicul își cocoțase casa făcută cu mâinile lui, din nuiele, lut și bălegar.

Avea obiceiul de a o lua cu el în vie în timp ce se îngrijea de lăstari. Îi tăia și îi lega de o instalație de sârmă mai înaltă decât gardul proprietății lor. Bunica nu pierdea nicio ocazie să-i repete această poveste ca un cântec de leagăn, până când și-a însușit-o pe deplin ca fiind propria sa amintire despre el.

Înainte de a putea merge, îi spunea bătrâna, obișnuiau să îi lege picioarele strâns cu o fașă, pentru a le îndrepta. Erau strâmbe fiindcă îi plăcea, bebeluș fiind, să sară în sus și în jos pe genunchii adulților. Era singurul lucru care o ajuta să se oprească din plâns. Cântecul bunicii ar fi făcut pe oricine să țopăie: "Hopai țupai, Vasili, joacă bine măi dughii!" Habar n-avea ce înseamnă "dughii", dacă era un cuvânt real, sau dacă îl inventase ea ani mai târziu, în vria scrisului.

După ce îi lega picioarele fedeleș, bunicul o punea într-o ladă de aprozar și o lua cu el în vie să-i țină companie în timp ce el tăia vița, făcând lemnul să plângă. Cum de își amintea că seva care urma tăieturii era ca o lacrimă? Probabil că undeva adânc în membrana cărnoasă a memoriei, rămăsese urma propriilor sale bocete disperate care făceau să răsune întreaga mahala, exasperând vecinii.

"Plângeai mult", îi spuneau toți din familie, întotdeauna pe un ton de reproș, de parcă ar fi văzut în asta primele semne ale spiritului său belicos. Acum își putea explica că nodurile strânse în jurul picioarelor îi cauzau plânsetele interminabile, nu cine știe ce predispoziție genetică.

Bunicul era singurul care îi suporta plânsul neconsolabil, își amintea cu duioșie bunica. "Te iubea mult, mai mult decât orice. A murit întrebându-se dacă îți vei mai aminti de el." Pe bună dreptate, fiindcă într-adevăr, nu-și mai aducea aminte absolut nimic din acea iubire.

A murit când avea ea doi ani, după ce își rupsese șoldul căzând dintr-un tei pe care îl tăia cu sârguință în fiecare an. Chiar și la onorabila vârstă de șaptezeci și doi de ani. Când l-au dezgropat ca să-i facă loc bunicii, după cum era de așteptat, nu mai rămăsese nimic din omul care fusese. Doar costumul mâncat de viermii hulpavi și o pereche de pantofi Oxford maro. Intacți, nou-nouți.

În mod normal, nu ar trebui să-și amintească deloc de el. Cu toate acestea, uitându-se la pantofii săi eleganți, perfect aliniați pe masa din beton de lângă mormânt, simți nevoia de a-i îmbrățișa trupul eteric, și o tandrețe profundă pentru copilul care fusese acesta, adus pe lume de o mamă de nouăsprezece ani, decedată la naștere. Trebuie să fi fost și el la rândul său un prunc care plângea, ghemuit lângă corpul ei rece, sugând din laptele întunecat al morții.