Alegerea

A fost o dată ca niciodată, că de nu ar fi nu s-ar mai povesti, o familie de purceluși. Mama scroafă, tatăl porc și trei purceluși cum nu se poate mai drăgălași și rotofei. Și ei trăiau fericiți în căsuța lor de piatră de lângă pădure și nu aveau nici o grijă pe lume. Se simțeau în siguranță acolo pentru că zidurile casei erau solide și ușile aveau zăvoare puternice și în general totul mergea bine pentru ei și viețile lor curgeau dulce ca mierea atunci când strângi între degete o bucățică de fagure proaspăt culeasă dintr-un stup.

- Ce e asta?
- E o poveste. Scrisă de mine. Citește până la capăt.

Într-o zi ca oricare alta tatăl porc era plecat la serviciu la banca unde lucra și mama scroafă pregătea ca de obicei ghiozdanele purcelușilor pentru școală. Cel mai mare dintre purceluși era deja în clasa a 5a și știa aproape singur să își pregătească merindele pentru școală dar frățiorii lui mai mici erau de-abia la primară și ca în fiecare dimineață nu voiau deloc să o ajute pe mama lor și nici măcar nu se îmbrăcaseră. Mama lor era stresată pentru că timpul trecea repede și copiii încă nu erau gata. Se apropiase de scări și striga la ei să coboare odată la micul dejun dar cei mici nu o ascultau pentru că începuseră să se certe pe jucării. Tot mai supărată, mama scroafă își ieșise de-a dreptul din pepeni și acum striga cât putea de tare la ei că dacă nu sunt cuminți o să vină un lup mare și rău și o să-i mănânce pe toți.

Dar nu era prima dimineață când scena respectivă avea loc așa că purcelușii cei mici nici nu se sinchiseau. Scroafa urcă nervoasă la etaj, își scoase un papuc și îi alergă amenințându-i. Ei fugeau râzând deși din când în când îi mai atingea. Îi ustura dar în același timp se distrau de minune în timp ce o chinuiau pe biata lor mamă. În toată această agitație nimeni nu observase că pe ușa de la bucătărie intrase un lup rânjind pofticios cu fălcile sclipind de salivă. Primul care îl văzu fu băiatul cel mare care era cel mai cuminte și era ca de obicei așezat la masă mâncând. Lupul îi făcu cu ochiul și duse un deget la buze zâmbind complice. Băiatul nu mai văzuse niciodată un lup așa că nu se temu și continuă să își mănânce cerealele cu lapte.

Lupul avea o mână ascunsă la spate ca și cum ascundea un cadou și îl întrebă dacă e singur și dacă părinții lui sunt acasă. Știa deja că mama scroafă e singură cu cei trei purceluși dar voia să deschidă o conversație care să nu îl alerteze pe purcelușul cel mare. Acesta îi arătă cu lingura spre etaj acolo unde mama lui urcase să îi caute pe cei doi frățiori. Lupul mai duse încă o dată un deget la buze și apoi urcă spre etaj pășind comic ușor crăcănat și cocoșat ca în desenele animate și întorcând din când în când capul către purcelușul cel mare care era ușor amuzat de neașteptata scenetă.

Urcă cu grijă scările făcând cât mai puțin zgomot și păși pe holul de la etaj. Acolo dădu nas în nas cu mama purcelușilor. Aceasta îl trăgea pe mijlociu de mână în timp ce îl căra pe cel mai mic pe celălalt braț. Amândoi urlau și se zbăteau si ea era atât de agitată că nu-l observase pe lup oprit în capul scărilor decât atunci când se apropiase la câțiva pași de el. Tresări îngrozită și rămase nemișcată. Lupul zâmbi larg arătându-și colții fioroși și apoi făcu același semn cu degetul pe buze. Șsss. Cei doi copii se opriseră și ei din zbucium. Pentru că nu mai văzuseră niciodată un lup nu știau cum arată unul așa că nu le era frică. Erau însă curioși. Se uitară amândoi instinctiv către mama lor și tot instinctiv intuiră că ceva nu e în regulă și deveniră foarte tăcuți.

Cine ești? Ce vrei, zise ea prefăcându-se (sau sperând) că poate nu este chiar un lup? Ca și cum negarea realității evidente ar fi ajutat-o cumva să scape din pericolul în care se afla. Cine sunt? Ce vreau?, repetă el ca un ecou. Cred că știi cine sunt, adăugă apropiindu-se de ei. Mirosul meu sigur mă dă de gol. Sunt un lup draga mea. Întrebarea care îți stăruiește însă în minte acum este: ce fel de lup sunt? Sunt oare un lup mare și rău sau doar un lup mai mic și mai puțin periculos? Șss, nu trebuie să zici nimic. Nu încă, zise el și îi atinse cu același deget buzele. Atingerea lui intimă îi trimise mamei scroafe fiori de scârbă prin tot corpul și o umplu de furie. Începu să tremure de furie și câteva lacrimi țâșniră pe obrajii ei. Lupul zâmbea în continuare, se apropie de fața ei și îi șterse cu laba lui puturoasă lacrimile. Îi simțea acum duhoarea aproape. Ar fi vrut să îl lovească, să îl zgârie sau să îl muște dar nu putea face nimic. Amândouă mâinile îi erau ocupate și nu oricum ci cu două poveri foarte dragi ei. Își feri fața și îi strânse aproape pe cei doi copii. Își aduse aminte brusc că cel mare rămăsese în bucătărie. Instinctul matern o smulse din blocajul fizic. Se strecură cu greu cu cei doi copii între perete și lupul care doar se întoarse fără să se dădea la o parte și apoi începu să coboare anevoios scările cu cei doi copii. Lupul o lăsă și, amuzat, o urmă îndeaproape.

Când ajunse în bucătărie se repezi către purcelușul cel mare și îl trase aproape de ea. Toți trei copiii erau acuma strânși ciorchine în jurul ei și începuseră să plângă pentru că deși nu înțelegeau exact ce se întâmplă le era de ajuns să o vadă pe mama lor speriată. Ea aruncă o privire spre ușă dar lupul se plasase agil între ea și singura ieșire. Dădu din cap că "nu, nu" zâmbind satisfăcut, ușor amuzat.

Ascultă-mă cu atenție. Faceți exact ce vă zic eu și totul o să fie bine, rânji el. Așezați-vă la masă. Fiecare la locurile voastre, mai spuse și se așeză în locul tatălui lor. Acum închideți ochii, spuneți o rugăciune și apoi mâncați. Iar tu, zise el către mama lor. Ține, citește, și îi întinse câteva foi prinse împreună. Cu voce tare, adăugă el. Ea șovăi nedumerită câteva clipe dar apoi începu să citească cu voce tremurată. Era povestea lor. Cum trăiau fericiți și se credeau în siguranță și cum făcuseră greșeala să lase ușa deschisă și lupul cel mare și rău intrase peste ei în casă. Ea citea cu voce gâtuită de emoție și de groază. Era descris în detaliu exact ce se întâmplase în dimineața aceea. Inclusiv faptul că ea se dusese la etaj după cei mici și se întâlniseră în holul de la etaj. Lupul se lăsase satisfăcut pe spate, rezemat de spătarul scaunului și asculta cu mâinile încleștate pe burdihan. Cu excepția câtorva mici detalii povestea descria exact tot ce se întâmplase până inclusiv în momentul când se așezaseră la masă iar ea se apucase să citească. Firul poveștii însă ajunsese la momentul prezent și povestea se întrerupea brusc.

- Ești curioasă cum se termină?, zise bărbatul.
- Te rog, lasă-ne să plecăm. Poți să iei tot ce vrei din casă.
- Ce ai cel mai de valoare aici în casă?
- Avem bani, avem și niște bijuterii, electronice.
- Nu mă interesează, ceva mai valoros de atât.
- Lasă-i pe ei să plece, noi doi putem merge la etaj...
- Nici asta nu mă interesează. Mai valoros de atât, ce ai tu cel mai de preț pe lumea asta, zise bărbatul îndreptând pistolul în direcția copiilor?
- De ce faci asta? Ce vrei de la noi?
- Vreau să citești până la capăt. Vreau să afli sfârșitul. Atât timp cât citești nu o să vi se întâmple nimic rău. Îți promit. Tot ce trebuie să faci e să lași povestea să curgă. Vreau să aud povestea voastră spusă de tine. Atâta timp cât citești e doar o poveste. Sunt doar vorbe. Doar sunete ieșite din gura ta. În plus îmi place vocea ta. E o surpriză plăcută. Îmi place să-mi aud cuvintele rostite de gura ta. Ține! Citește mai departe.

Lupul scoase un alt set de foi și le întinse femeii. Partea cea mai interesantă de-abia acum începe, rânji el satisfăcut. Mama purcelușilor continuă să citească și de data aceasta nu mai era un jurnal al trecutului care tocmai se întâmplase ci un oracol rău prevestitor a ceea ce urma să se întâmple. Lupul începuse un discurs.

În toate poveștile eu sunt văzut ca un personaj negativ. Un rău absolut. Un monstru care ucide fără sens. În toate aceste povești morala este că trebuie să respecți anumite reguli, dacă nu urmează pedeapsa absolută: adică eu, lupul cel rău. Cei care citesc acum aceste rânduri (cu voce tare sau nu) sunt probabil și ei ferm convinși de asta. Și se întreabă: care este lecția? Ce anume am greșit și cum pot să îndrept lucrurile pentru a scăpa de consecințele negative. La fel ca tine. Mamă. Scroafă. Ai încercat mai întâi să negi realitatea apoi ai vrut să răbufnești cu mânie și apoi să negociezi. Acum începi să realizezi citind cu voce tare aceste rânduri că nu ai nici o șansă să scapi deznodământului pe care l-am pregătit. Văd culoarea cum îți dispare din obraji. Văd tristețea cum se așterne pe chipul tău ca un strat fin de cenușă. Știi care e următoarea și ultima fază? Acceptarea. Urmează să accepți sfârșitul care l-am pregătit pentru tine. Pentru voi. Faptul că încă citești de pe foile pe care ți le-am dat îmi dovedește că și tu ești curioasă să afli. Oricare ar fi el preferi să știi decât să nu știi.

- Te rog. Fac orice.
- Ți-am zis să citești. Lasă povestea să curgă până la capăt. Încep să îmi pierd răbdarea cu tine.
- Te rog. Te implor.
- Citește!

Suntem aproape acolo. Încă puțină răbdare. Sfârșitul e aproape. Înainte de asta vreau să răspund la câteva întrebări. Prima din ele este: de ce? De ce voi? Cu ce ați greșit? Că nu ați închis ușa? Nu ar fi schimbat cu nimic asta. Odată ce v-am ales pe voi aș fi găsit o cale să intru. De ce v-am ales pe voi? Știi ce găsesc amuzant? Într-un fel cred că voi m-ați ales pe mine. Revenind la ideea de mai înainte. Toată lumea crede că lupii sunt răi pentru că ucid. Dar lumea are nevoie de lupi. Fără lupi să țină sub control populația de căprioare, de iepuri și de purceluși aceștia se vor înmulți necontrolat și vor consuma resursele secătuind de resurse un întreg ecosistem. E nevoie de lupi să curețe natura de exemplarele slabe, vulnerabile.

Am o întrebare pentru tine. Știu că primul impuls e să răspunzi într-un anume fel dar să nu te grăbești. Dacă ai avea de ales între viața ta și viața copiilor tăi ce ai alege?

- Viața lor, aleg viața lor, lasă-i pe ei în pace. Omoară-mă pe mine.
- Ce ți-am zis?, urlă bărbatul lipind țeava pistolului de capul mezinului care izbucni în hohote de plâns. Ce ți-am zis?
- Să citesc, răbufni ea disperată. Să citesc. Te rog. Te rog mult. Citesc. Te rog.
- Citește, mai zise el cu ochii închiși, scrâșnind furios din dinți în timp ce pistolul rămăsese îndreptat spre capul băiatului.

Știu că nu ai cum să răspunzi de fapt pentru că tu acum doar citești ce am scris eu deja. Dar mi-ar plăcea să cred că deși primul gând ar fi să zici că îți dai viața pentru ei ai fi în cele din urmă sinceră cu tine și cu mine și ai recunoaște că vrei să trăiești. Nu vrei ca ei să pățească ceva. Dar în același timp instinctul tău primordial este să supraviețuiești.

Dar nu îți fă griji nu o să te pun să alegi asta. Viața ta e în siguranță. Nu aceasta este alegerea pe care trebuie să o faci. Ar fi prea simplu. Prea ușor pentru tine și neinteresant pentru mine. Ce o să primești în schimb e o altă alegere. O să te las să alegi unul dintre copii. Oricare vrei tu. Cel mai slab. Sau cel mai puternic. Nu îmi pasă care. Îmi pasă că tu o să îl alegi. Vreau să te uiți în ochii lor înlăcrimați care te imploră. Și vreau să alegi unul din ei. Și pe ce acela am să îl mănânc. Dacă nu alegi tu unul din ei, am să îi mănânc pe toți trei. Și-am încălecat pe-o șa și ți-am spus povestea ta.

- Deci?