Dispariția

Ultimele 24 de ore fuseseră cele mai groaznice ore din viața lui de polițist. Un băiețel era dat dispărut, părinții lui sunau încontinuu, iar el nu avea nicio pistă. Mersese la școală, audiase colegii de clasă ai băiatului, apoi pe învățătoare, dar nu reușise să afle nimic important. Știa că băiatul locuia la 2 kilometri de școală și că făcea naveta pe jos. Dar acest lucru nu-l ajuta prea mult. Parcursese și el traseul respectiv, de la un cap la celălalt, dar nu reușise să găsească nici-un indiciu.
"Sorin Neacșu
- vârsta 10 ani,
- blond
- ochii albaștri,
- înălțime 1,42
- În ziua când a dispărut purta o geacă gri, blugi și un ghiozdan portocaliu."

Atât reușise să scrie pe o coală de hârtie. Se uită îndelung la ea, apoi o mototoli și o aruncă la coș. N-avea nevoie să noteze informațiile astea, îl știa pe băiat. Nu îndeaproape, dar într-un oraș mic toată lumea știe pe toată lumea. Plus că tatăl copilului lucrează la judecătorie. Îngrijitor, ce-i drept, dar se știu, au mai schimbat câte-o vorbă și înainte de incident. Matei Neacșu, așa-l cheamă pe tatăl băiatului. A dat la drept, a intrat cu medie mare și a abandonat încă din anul I. În mod ironic, câteva luni mai târziu era pus sub acuzare pentru furt calificat. Nu făcuse cine știe ce, după cum chiar el îi povestise, niște casetofoane de mașină, găinării. Dar s-a speriat și a fugit din țară. Fiind imediat după revoluție, a reușit să treacă granița în remorca unui tir ce transporta marfă. A stat 10 ani în Italia, apoi s-a întors și a intrat pe postul ăsta de îngrijitor la judecătorie, printr-un unchi de-al lui care e consilier pe la primărie. Apoi s-a însurat cu Ana Ghera, pe ea o știe mai îndeaproape că au fost colegi la liceu și chiar i-a fost dragă o vreme. Ce-o mai juca pe la nunți și baluri...

Gândurile îi fură întrerupte de telefonul de pe birou care suna insistent.
- Alo, da!
- Alo, domnul inspector Iepure?
- Da.
- Sunt învățătoarea Elena Popa.
- Spuneți, doamnă!
- Ieri când ați venit să ne audiați, am omis să vă spun... un alt elev de-al meu a fost absent. Mama lui mă sunase mai înainte și-mi spusese că e bolnav, că-l doare capul. Ieri nu am dat prea multă importanță, dar astăzi m-a sunat din nou și mi-a spus fix același lucru. Nu știu dacă are relevanță dar m-am gândit să vă spun, că poate...
- Doamnă, cum se numește copilul absent?
- Marius Chițu, stă pe strada...
- Mulțumesc, o să verific, o întrerupse el.

Își luă geaca din cuier și ieși în grabă. Pontul învățătoarei părea a fi mai mult o coincidență, dar nu avea altă pistă așa că merita să-i acorde o șansă.
"Cred că sunt minus zece grade", își spuse în timp ce suna insistent la soneria din poartă.
- Da, Da, vin acum, spuse o femeie, în timp ce pășea cu grijă pe aleea acoperită de zăpadă.
- Bună seara!
- Să trăiți!
- Aș vrea să discut și eu două vorbe cu fiul dumneavoastră.
- Cu fiul meu?, se miră doamna. A făcut ceva?
- Nu, dar un coleg de-al lui a dispărut și aș vrea să-l întreb dacă știe ceva, dacă cumva l-a văzut.
- Copilul meu e bolnav, nici n-a fost la școală în ultimele două zile. Nu cred că știe nimic.
- Am înțeles, totuși dați-mi voie să discut cu el. E o situație gravă, sper că înțelegeți.

Când intră în camera băiatului fu izbit de o căldură înăbușitoare. Copilul stătea ghemuit în pat, cu plapuma peste cap.
- Marius, domnul polițist vrea să vorbească puțin cu tine.
- N-am chef, sunt bolnav!

Inspectorul se așeză pe marginea patului și își puse mâna pe băiat.
- Șerif, am un caz greu de tot, vrei să mă ajuți?

Băiatul nu spuse nimic, doar își afundă și mai mult capul în plapumă.
- Un coleg de-al tău, Sorin Neacșu, a dispărut de două zile și nu e de găsit. Luni, după ore a plecat spre casă, dar n-a mai ajuns. Știi cumva ceva de el? Doamna învățătoare mi-a spus că sunteți prieteni buni și mă gândesc că poate ți-a spus ceva.
- Sorin nu e prietenul meu!, spuse băiatul de sub pătură, cu voce tremurândă.
- Dar știi unde e?
- Nu!
- Șerif, asta-i treabă serioasă. Dacă știi ceva, te rog să-mi spui. Mama lui e foarte îngrijorată. Dacă tu ai fi dispărut, crezi că mama ta nu și-ar face griji?

Băiatul începu să plângă.
- Dar nu știu!
- Domnule polițist, îl speriați... nu știe.

Inspectorul o ignoră pe femeie și se adresă direct băiatului.
- Te cred, Șerif.

Se ridică de pe pat și se îndreptă spre ușă.
- Poate s-a dus "la băltoacă", nu știu.
- Unde la băltoacă.
- Unde-i vechea moară. Acolo e o băltoacă și uneori mergem acolo să ne dăm pe gheață.

Inspectorul fugi în grabă la mașină și plecă în trombă. Ajuns acolo își luă lanterna și începu să caute, strigându-l pe băiat.

Găsind băltoaca, păși cu grijă pe gheața care nu părea prea sigură. Se uită împrejur și atunci îl văzu. Se aplecă și începu să spargă gheața cu mâinile goale, în timp ce acei ochi albaștri și reci ai băiatului îl priveau.