Între cele două nopți, s-au succedat cu o repeziciune neverosimilă momente bune și mai puțin bune, și peste toate a plutit sentimentul frustrant că vreau să opresc timpul și nu pot.
Dacă 2022 se dovedește a fi doar un vis, pe de-o parte o să fiu ușurată. Pe de altă parte o să-mi pară puțin rău după unele lucruri, bune sau rele, care s-au întâmplat. Pe unele dintre ele le scriu aici, într-o ordine ne-cronologică.
decembrie, trenul IR Târgu-Mureș-Oradea, stația Războieni
Înainte să coboare, fata care a stat cu mine în compartiment și cu care n-am schimbat nici o vorbă timp de o oră, îmi lasă un baton de Milka & Oreo pe măsuța de lângă geam și-mi urează Sărbători Fericite. Nu-l mănânc. Peste câteva zile, va fi primul cadou pe care îl pun sub brad.
noiembrie, palatul Ostromecko, Polonia
"You are a Covid princess, locked in her castle", îmi scrie Wojtech, directorul teatrului din Bydgoszcz. În fiecare dimineață mă întreabă cum mă simt. E 1 noiembrie, Ziua Morților, și în Polonia e închis totul, până și palatul din mijlocul pădurii cu tavane înalte, candelabre, sfeșnice aurii și fețe de masă din mătase în care îmi petrec carantina singură.
Evgenia, o actriță din Ucraina, mi-a adus ieri mâncare de la supermarket. Comunicăm prin fotografii pentru că nu vorbește engleza. I-am trimis pe Messenger poze cu lucruri de care mi-e poftă: cremă de brânză cu hrean, cârnați subțiri, iaurt. Mi-a trimis înapoi o poză cu niște portocale. Am răspuns că vreau.
Citesc Dezrădăcinare de Sașa Zare, beau ceaiuri și dorm destul de mult. Pe masa de lângă geam, un buchet de flori și o statuetă roz în formă de spirală, cu o bilă aurie în vârf, îmi amintesc de ce mă aflu aici.
Pe 29 octombrie, după o călătorie de 11 ore de la Helsinki (cu avion, autobuz, tren și taxiuri) mă întorceam cu febră, frisoane și amețeli în camera mea din Palatul Ostromecko, pe care o părăsisem cu 3 zile în urmă, încă sănătoasă. Singurul meu gând a fost că vreau să dorm măcar două ore, pentru că seara, într-una din încăperile palatului urma să aibă loc decernarea Premiului Aurora pentru dramaturgie est-europeană. Președinta juriului era regizoarea de film Agnieszka Holland, alături de mine mai erau nominalizate alte patru dramaturge din Ucraina, Serbia și Polonia. Mă bucuram să le revăd. Din 20 octombrie locuim împreună în palat și participăm la festivalul Prapremier, dar eu am plecat până în Finlanda să văd o lectură cu Dispariții la festivalul READ, care are loc în același timp.
Abia mă țin pe picioare. De la farmacia din Bydgocszz, pe lângă o pungă de medicamente, mi-am luat și un test Covid.
Testul e pozitiv.
Așa că nu mai cobor din cameră.
Febra mă face să uit de emoții, adorm și când mă trezesc, văd un mesaj pe Facebook:
Elise, now it s official. You won the prize. (nota LiterNet. Dispariții se poate citi gratuit pe LiterNet aici).
Pe urmă bătăi în ușă. Raluca și Karolina mi-au adus statueta roz, buchetul de flori, mâncare și un pahar de vin de la recepția festivă. Fac picnic pe pat, de una singură.
Între timp, sunt anunțată că au reușit să-mi schimbe zborul spre România. O să stau la palat până mă fac bine.
Prima dată în viața mea când am Covid, sunt închisă într-un castel polonez după ce am câștigat un premiu de dramaturgie.
Cu 3 zile înainte, mă plimb cu frisoane și dureri de gât prin ceața albastră din Helsinki. Mi-am cumpărat un fular și o căciulă cu model finlandez, afară e vreme de decembrie. Cu toate că abia mă țin pe picioare, mă urc în ferry-ul de Suomelina. Pe insulă e ceață. Toată lumea se pregătește de Halloween, de ferestrele caselor atârnă lilieci și pânze de păianjen sclipitoare. Când mă întorc în oraș, e patru după amiaza și e întuneric beznă. Rezist eroic la spectacolul-lectură cu Dispariții, vorbesc cu publicul și cu actrițele, și la un moment dat cineva spune: "Toată lumea răcește când ajunge prima oară la Helsinki". Pe urmă simt că-mi fuge pământul de sub picioare.
Îl rog pe David să mă ducă acasă.
Cu 4 zile înainte dansăm la deschiderea festivalului READ printre niște lumini de neon roșu care arată ca sabia lui Darth Vader. Brusc, vreau să merg acasă. Simt o oboseală ciudată și dureri în piept.
Cu 5 zile înainte, sunt la Sopot, la Marea Baltică, într-un local numit Blue Pudel. Mă grăbesc să termin o supă de fructe de mare ca să prind apusul la timp. Mi-e frig.
Cu 6 zile înainte încă nu simt nimic. Sunt la Bydgoszcz, la spectacolul-lectură după Dispariții regizat de Michal Borzuch, pe urmă la clubul festivalului Prapremier.
Cu 10 zile înainte mă plimb cu Staša printr-o mare de frunze aurii în pădurea Ostromecko și fac o pasiune pentru pantofii ei Nike Air 97 pe care mi i-a împrumutat. Aproape de șosea, descoperim un restaurant unde în următoarele două zile o să încercăm aproape toate preparatele din meniu.
Și acum palatul e gol. Toți ceilalți au plecat a doua zi după ceremonie.
Mâine o să ies să mă plimb prin parc, o să pot merge kilometri întregi fără mască pentru că n-o să mă întâlnesc cu nimeni.
Până la urmă, să iei un premiu și să fii închis într-un castel polonez sună destul de aventuros.
I left a little present for you, mi-a scris Ludka, dramaturgă ucraineană, în ziua în care toți au plecat. Când deschid ușa de la camera mea, de clanță e prinsă o brățară în culorile albastru și galben.
Iunie, cinema Arta, Cluj
"Am terminat și eu liceul în 1973, ce am văzut pe ecran e și povestea mea". Sunt cuvintele unei doamne la Q&A după proiecția filmului Metronom la TIFF. "Și eu am terminat tot atunci", spune un domn. "Și eu tot în perioada aceea", spune o altă persoană. N-am plâns anul acesta la nici un film la TIFF, dar am plâns la Q&A-ul de după Metronom. Nimic nu mi s-a părut mai emoționant, vreodată, și e al 17-lea an consecutiv când vin la TIFF.
Octombrie, Sfântu Gheorghe, Teatrul Tamási Áron
Planul de evadare în caz că mă fac de râs e bine pus la punct. Îl mai repet o dată, în gând: ies prin spatele scenei, cobor scările spre ieșirea de urgență, pe urmă alerg cât mai repede și nu mă opresc decât la stația de unde pleacă microbuzele spre Brașov.
Pe urmă lumina se stinge și mă ridic de pe scaunul roșu de pluș. Atunci când speaker-ul dinaintea mea merge pe scenă, eu trebuie deja să mă pregătesc. Mă mai despart 20 de minute de primul discurs TEDx din viața mea. O să vorbesc despre cum să transformi imaginația în realitate.
"La TEDx toată lumea are emoții, chiar și oamenii care apar zilnic la televizor", îmi spusese cineva mai demult.
Urc scările și merg în spatele scenei unde cineva îmi montează o lavalieră. Îmi tremură genunchii.
Pe urmă, prezentatorul vine lângă mine. E un actor de la Teatrul maghiar. Spune că a văzut în septembrie Dispariții și Pisica verde la un festival din Odorhei. "După ce te prezint, intri în scenă. Hai că o să fie bine", îmi spune. Prezența lui cumva mă liniștește.
Cu o seară înainte, acasă, am vrut să spun discursul cu voce tare și să-l înregistrez pe telefon ca să fiu sigură că nu durează mai mult de 18 minute, limita impusă de organizatori.
M-am încurcat deja de la prima frază. Pe urmă am încercat din nou. Și din nou m-am încurcat. O să mă fac de rușine.
"Dacă știam că o să fie atât de stresant și că e într-o perioadă așa de grea, aș fi refuzat invitația", îi spun unei prietene care a venit cu mine. Sunt supărată pe mine pentru că nu știu să spun NU.
Mi-e rușine de toți oamenii care au venit aici să mă vadă. Știu că o să-i dezamăgesc, noaptea trecută n-am dormit deloc din cauza asta.
Când intru pe scenă și pășesc pe covorașul roșu în formă de cerc, ceva se schimbă. Încep să vorbesc, uit că am avut emoții, uit și de planul de evadare, fac prima glumă și publicul râde. Când povestesc că în liceu eram fascinată de Fizicienii și că peste exact 20 de ani o piesă de-a mea va avea premiera exact pe scena unde s-a jucat pentru prima dată piesa lui Dürrenmatt în 1960, sala aplaudă în mijlocul discursului. Deja mă simt foarte bine. Ideile se succed una după alta, frazele curg de parcă le-ar zice altcineva, emoțiile au dispărut complet, mă încarc cu energia publicului și la final cred că e cel mai bun discurs pe care l-am ținut vreodată.
Mă întorc pe scaunul roșu de pluș puțin altfel. Mai ușoară. Mai încrezătoare. Sunt atât de bucuroasă că am spus DA. Oameni necunoscuți vin la mine și mă felicită. E ziua din 2022 în care sunt cea mai mândră de mine.
Sfârșit de iulie, Collias, Franța
Sunt 40 de grade la umbră.
Am venit împreună cu François și Lee-Lee să ne răcorim în râul Gardon. Cred că e cea mai rece apă în care am înotat vreodată.
Locuim într-un sat din Provence, în casa regizoarei Lisa, și avem diminețile libere.
În fiecare zi, în jur de ora 13 plecăm spre Avignon, drumul durează cam 30 de minute cu mașina și câteodată iepuri sălbatici sau căprioare traversează șoseaua.
La ora 16, la teatrul Petit Louvre, se joacă Exploziv. În fiecare zi timp de 3 săptămâni.
E prima producție în Franța după o piesă de-a mea și prima dată când sunt la Avignon.
Orașul e împânzit de afișe, în secțiune OFF se joacă 1.500 de spectacole, mi-am luat un catalog unde sunt prezentate toate, cântărește vreo două kilograme. În același timp cu Exploziv, de la ora 16, se mai joacă alte 100 de spectacole prin diverse săli din oraș. La cele două reprezentații pe care le-am văzut, sala a fost aproape plină și nu-mi dau seama cum au reușit, cu așa concurență.
Spectacolul îmi place, Lisa a mizat foarte mult pe umorul din text, cu toate că în final se întâmplă ceva tragic. E un an în care toți regizorii insistă pe umor, s-a întâmplat la fel la Dispariții regizat de Cristi Ban la Sfântu Gheorghe, unde se râde foarte mult deși se întâmplă lucruri triste. De fapt, momentele mele preferate atunci când asist la un spectacol sunt cele în care publicul râde, atunci stau acolo în scaunul meu și mă gândesc Eu i-am făcut pe oamenii ăștia să râdă și e un sentiment incredibil de frumos.
După reprezentația de la 4, încercăm de obicei să găsim terase cu umbră în care să ne ascundem sau mergem la câte un spectacol, pe urmă luăm cina. Sunt 11 actori în distribuție, ceva neobișnuit pentru un spectacol din OFF. În rolul Agavei e Diana, care e lituaniană și a jucat în Malmkrog de Cristi Puiu. Târziu după miezul nopții, ne întoarcem din Avignon spre casa de la țară. Îmi place festivalul, îmi place orașul, are un vibe bun, dar partea mea preferată a zilei e înotul la Collias.
Octombrie, Universitatea de Arte Iași
Ți-e frică de scris?
Sunt la conferințele Școlii Doctorale a UNARTE Iași și povestesc deja de oră cu Călin Ciobotari despre cum e să fii dramaturg în România. Sala e arhiplină, oamenii stau pe jos, e o atmosferă entuziastă, în a doua parte a serii din public încep să vină foarte multe întrebări.
Și pe urmă un student mă întreabă dacă mi-e frică de scris, și sala râde în hohote. "Nu înțeleg de ce râdeți, e cea mai bună întrebare care mi s-a pus astăzi, și răspunsul e DA", spun.
Adevărul e că mi-e frică să deschid laptop-ul. După o pauză de un an în care n-am scris nimic și-a fost bine (dar mă simțeam vinovată), după ce am răsuflat ușurată în iunie pentru că s-a amânat un proiect, acum se apropie deadline-urile pentru două texte comisionate.
Cu unul m-am chinuit îngrozitor, din celălalt n-am scris nici un cuvânt, nici măcar nu am o structură.
Mi-e frică de scris și orice zi petrecută departe de laptop e o zi bună.
În septembrie ascultasem un podcast cu autoarea austriacă Vea Kaiser, care crede că nu există blocaj scriitoricesc. Oamenii doar sunt prea preocupați cu propria viață ca să mai vrea să scrie, și e normal așa.
Nu cred că teoria asta mi se poate aplica. Atunci când am scris piese bune, și viața era interesantă, mi se întâmplau o grămadă de lucruri. Acum nu se întâmplă nimic remarcabil, aș putea să scriu. Dar nu pot.
Lucrez, de fapt mă chinui, la o piesă despre despărțiri, pe care mai târziu o s-o numesc Oameni pe care nu-i mai iubești. În august am scris trei song-uri, e singura parte din text care-mi place. Leta a spus că nu e cel mai bun text al meu și simt că am dezamăgit-o.
Imediat după ar trebui să mă apuc de altă piesă, în trei limbi, pentru teatrul din Salzburg, e prima dată când un teatru din străinătate îmi cere o piesă și trebuie să iasă bine. Nu are voie să nu iasă bine.
"Da, mi-e chiar foarte frică de scris", îi spun studentului de la Iași.
Pe atunci încă nu știu că o să fie tot mai rău și că o să mă simt de multe ori la capătul puterilor. Nu știu că o să fie atât de rău încât o să scriu și n-o să-mi mai pot da seama dacă e bine sau nu. O să fie atât de rău încât, atunci când cineva o să-mi spună că îi place ce-am scris, n-o să-l cred.
Nu știu că, la început de decembrie, pentru prima dată în viață, după o noapte nedormită la București ascultând zgomotul traficului de pe Calea Victoriei, o să intru într-o farmacie și o să-mi cumpăr pastile de somn.
Nu știu că o să trăiesc câteva luni cu sentimentul că am dezamăgit pe toată lumea.
Că în nopțile fără somn o să mă gândesc tot mai des dacă are sau nu relevanță ceea ce fac, că o să-mi amintesc de toate momentele în care am fost dezamăgită atunci când un spectacol a fost întâmpinat cu ignoranță.
Nu știu încă, dar în tot timpul ăsta o să scriu în continuare, chiar dacă n-o să-mi facă plăcere.
Nu știu nici că o să primesc alt cadou de Crăciun, la o zi după bomboana din tren: o sală plină la Arad care râde aproape non-stop, și care se bucură de spectacol, chiar dacă textul e, pentru mine, extrem de imperfect. Și chiar dacă în continuare n-o să fiu mulțumită de ce-am făcut, la final o să fie aplauze care par să nu se mai oprească, și eu o să le primesc ca pe o încurajare că o să fie mai bine.
Ianuarie, Zanzibar
Barca noastră se clatină în toate părțile, purtată pe sus de valuri de 2 metri. Acum câteva minute încă mai făceam snorkeling în apropierea insulei Mneba. Îl întreb pe căpitan de ce nu avem veste de salvare în barcă. Dă din umeri. Încerc să-mi dau seama cât de departe suntem de țărm și cât o să rezistăm până ne observă cineva. Pe urmă închid ochii.
Anul abia a început.
Până la sfârșitul lui, o să mai înot în Oceanul Indian. Într-o zi, în timp ce eu o să fiu în apă, o maimuță o să se așeze pe prosopul meu și o să mănânce nuca de cocos pe care am lăsat-o acolo. O să înot și în Vamă. Și în Marea Ionică, cea mai bună mare din lume. Și într-un râu din Franța. Și într-un lac din München, și într-un iaz din Cund, județul Mureș. O să cunosc o contesă, o să mă întorc în Capri, o să-mi apară o carte în Franța, o să mă plimb cu o sanie trasă de husky și o să ajung în sfârșit la Cabana Piatra Singuratică, o să cânt Drumurile noastre pe o scenă la festivalul Mousson d'été din Franța, o să-mi public teza de doctorat, o să mă urc din nou pe skiuri după 30 de ani, o să văd răsăritul într-o dimineață de septembrie dintr-un taxi în Berlin, o să-mi fac în sfârșit site, o să mă prindă ploaia torențială în Ubud și o să-mi stric niște stiletto fuchsia într-o gaură de canal din Viena, și cu toate că o să se întâmple multe lucruri bune, la final o să spun că n-a fost un an prea OK, dar pe urmă o să mă răzgândesc, pentru că toți anii în care nu pierzi pe nimeni drag sunt ani buni, și atunci da, 2022 a fost bun.
O să fie bun.
Încă nu știu toate astea, pentru că anul abia a început și sunt fără vestă de salvare într-o barcă șubredă care plutește în derivă în Oceanul Indian.
O să mai dureze vreo oră. Și pe urmă o să ajungem în siguranță la țărm și o să mă întind în nisip, în soarele de ianuarie.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 5 martie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)