Haideți la o poveste cu multe necunoscute, dar plină de descoperiri.
Nimeni nu te pregătește pentru momentul în care trebuie să îți planifici cu lacrimi în ochi majoratul la două zile după ce ai primit cea mai sfâșietoare veste de până atunci.
Nimeni nu te pregătește să iubești timp de doi ani de zile o facultate, să știi absolut totul despre ea, să faci totul știind că la un moment dat, comisia de admitere îți va citi aplicația și îți va spune "admis". De fapt, nimeni nu te pregătește pentru scenariul opus.
3 februarie 2022. Ceva din inima mea știa că n-am intrat, după ce am ieșit aproape plângând din interviul la care am fost întrebată la nici 18 ani împliniți ce e fericirea (spoiler alert: nu știu încă!!!)
Prietenii râd de mine că facultatea asta numită Sciences Po a fost prima mea iubire. Și oricum ar suna, am iubit-o, era "make a wish"-ul meu la 11:11. Să intru. Să fiu cea pe care o aleg. Toată lumea știa cât de mult mi-o doresc, cât de mult am muncit pentru aplicația aia. Câte nopți am pierdut ca să îmi scriu eseul perfect, câte ieșiri în oraș am pierdut ca să le recitesc de mii și mii de ori, să mă asigur că transmit cu adevărat cine sunt eu, că îi pot convinge să mă accepte. Într-o singură zi de februarie, tot viitorul meu (cel puțin așa gândeam) se năruise. Asta pentru că, fiind fidelă, nu mai aplicasem la altă facultate, în afară de încă un program pe care Sciences Po îl avea în parteneriat cu Columbia University din New York. Și cam așa, am rămas în pom și pomul în aer, cum spunea o profesoară de fizică din liceu.
Lunile care au urmat, printre stres cu bacul și cel mental că nu intrasem la facultatea visurilor mele, au fost marcate de un program intens, de nopți nedormite, plâns pe covorul din baie și pregătire a altor 10 eseuri pentru Paris 1 Panthéon Sorbonne, Montpellier Université și Lyon 2. Foarte multe «ce ar fi fost dacă», «eu renunț, mă duc la Unibuc, dau la Medicină!!!! sau la Poli???», multe poezii scrise fugitiv în momente de neputință și Kafka citit (În loc să fi terminat Ion, pe care mă chinuiam să îl citesc de vreo 2 ani).
Între timp, am primit scrisorică de la Columbia University că am intrat la acel program dual! Parte proastă: taxa de 50.000 de dolari pe an. Alt cer care mi s-a prăbușit în cap. E drept, intrasem la un Ivy League, doar că niciun ajutor financiar nu mi-ar fi permis să plec.
Și uite așa, încă un vis spulberat, postere date jos de pe pereți cu logo-urile facultăților, sunat prieteni și dat vestea proastă.
Am avut foarte mult noroc cu oamenii care au stat cu mine fix în ziua în care am primit veștile acestea, care mi-au oferit un umăr pe care să plâng și să mă plâng, care au rămas acolo chiar dacă până și eu știam că eram prea mult.
Timp de 7 luni, timp în care mi-am pregătit mult prea multe eseuri pentru facultăți, am uitat de mine, de ceea ce sunt și ce am de oferit, am căutat doar să mă pliez pe profilul cerut, să mă îndoiesc precum un jeleu după cerințele acelea de "poți să lucrezi sub stres, ești pasionat de relații internaționale și vrei să schimbi lumea!!". Doamne, ce n-aș da acum să schimb lumea asta, să iau de pe inima altor copii ca mine presiunea de a intra la facultatea care pare cea mai bună și să le pun la loc personalitatea și pasiunile lor adevărate, care, chiar dacă pentru acea facultate nu sunt relevante, pentru ei sunt.
2022 mi-a luat pasiunile cele mai mici și le-a aruncat pe fereastră fără ca măcar să se uite la ce aruncă. Mi-a luat plimbările în parc, ieșitul cu bicicleta, mersul la teatru și le-a zis "paaaaa, nu contați, avem de intrat la o facultate și de schimbat lumeeeaa!".
Iar cu 10 zile înainte să dau bacul, au venit rezultatele celelalte. Am intrat la Paris 1 Panthéon Sorbonne. La licență dublă. La Filosofie și Științe Politice, unde rata de admitere era de 4% și unde eu sunt singura elevă internațională din 30 de francezi. Am făcut ce? S-a întâmplat totul atât de repede încât, cât de sincer se poate spune, nu mai știam cum să reacționez. Știu că am fost fericită, dar nu am avut timp să mă fericesc. Eram încă prea obișnuită că nu aveam să merg la Sciences Po, astfel încât în fața unui lucru bun m-am uitat și am zis: ok, și acum ce?
Dar într-un final, terminasem cu tot și toate, iar pe 23 iunie am zburat cu cei mai buni prieteni în Vamă și în Costinești. Apoi în Barcelona. Pe 22 august 2022 mi-am cumpărat un bilet de dus și am zburat până în Paris, fără vreo idee despre ce avea să urmeze.
În 2022 m-am îndrăgostit, dar nu mi-am dat voie să o simt din plin. Riscul de a mă vulnerabiliza în fața altcuiva, de a mă deschide, de a accepta că am voie să mă îndrăgostesc de oameni (nu doar de facultăți!) era mult prea mare pentru mine, aveam să mă descompun de la atâta vulnerabilitate, de la atâta omenie. Pentru că dragul pentru o altă persoană am învățat că se ține doar pentru tine, la cutiuță și că orice încercare de a îi da drumul trebuie tratată cu multă seriozitate și mult control.
În 2022 am pierdut mult. Am pierdut prieteni pe care am crezut că aveam să îi am lângă mine toată viața, am pierdut inele și lănțișoare, am pierdut pasiuni, am pierdut lacrimi, poze și bucăți din mine. Cred că toate aceste lucruri nu s-au pierdut de tot, s-au dus undeva mai departe, la alți oameni, în alte locuri, gata pentru o altă misiune.
2022 m-a aruncat într-o țară străină, într-o capitală mult prea aglomerată și printre oameni mult prea reci și mi-a spus "descurcă-te". Și într-un fel sau altul, am făcut slalom în fiecare zi, prin fiecare nouă provocare, prin fiecare "trafic interrompu", prin câte 5 examene într-o săptămână și uneori prea puține ore de somn.
Am realizat ce înseamnă dorul acela care atunci când te apucă te bântuie și zile întregi, ca un cuțit care te înțeapă în aceeași rană deschisă, dorul de București, de camera mea, de mers la teatru. Dar am reușit să păstrez într-un fel legătura cu cultura noastră, am văzut filme românești la cinema (Metronom și R.M.N.) care mi-au adus aminte de ce-mi doresc să fac teatru și film politic, m-au adus mai aproape de istoria noastră și de relațiile interpersonale; am citit poezie contemporană românească cât de multă am putut (mulțumesc Alexandra Pâzgu pentru dă tot ce ai).
Ce n-am reușit, în schimb, a fost să păstrez sentimentul că mai aparțin locurilor noastre. Am realizat, dureros și emoționant moment, că nu mai știu ce înseamnă viața în România, după 18 ani trăiți aici, după fiecare «hai în Cișmigiu, ne vedem la Izvor», «ieșim la cafea» și știam exact unde mergem fără să ne vorbim. Studenția mea nu se aseamănă deloc cu cea a prietenilor mei, obiceiurile noastre nu mai sunt deloc aceleași, nu mai mergem la Forma împreună, nu mai stăm acasă unii la ceilalți. Nu știu ce exemple culturale se folosesc într-un curs de sociologia comportamentelor politice în România, deși mi-aș dori din suflet să mai aud încă o dată o glumă despre Elena Udrea.
Realitățile noastre nu mai sunt împărțite, zilnic, timp de 7 ore, iar cunoștințele noastre sunt complet diferite. E o frumusețe în această diversitate, în faptul că poți afla cât mai multe fără să iei tu propriu-zis parte la evenimente, dar și o melancolie și nostalgie după ceva ce aș fi putut și eu să trăiesc, povestiri cu profii de amfiteatru, activități extrașcolare, grupuri mari de prieteni sau party-urile din cămin.
2022 mi-a arătat că am realitatea mea și că tendința de a mă agăța de trecut nu poate să mă salveze în fața prezentului.
În 2022 am citit mai multe cărți decât aș fi sperat vreodată (mulțumesc filosofie!) și am văzut spectacole de teatru (plus că am rămas șocată la faptul că publicul nu se ridică în picioare la aplauze, dar iese toată echipa pe scenă), am redefinit cuvântul «acasă», mi-am căutat răspunsul la întrebarea «ce înseamnă să fii tu însuți», am explorat filosofia greacă, m-am pierdut prin Paris, am rămas până la 5 dimineața în oraș de ziua mea, am râs mult, am descoperit Parisul neparis, am avut cei mai buni prieteni în vizită, am dat tot ce am putut și am căutat să fiu mereu cea mai bună versiune a mea.
Pe 24 februarie 2022 a izbucnit războiul din Ucraina. Eram în metrou când am citit știrea că Rusia a invadat Ucraina și mi-au dat lacrimile uitându-mă la o postare cu un grup de cinci femei care se roagă în centrul unui oraș. Mi-aș fi dorit atât de tare să fiu în vama de la Siret, să îi pot ajuta fizic, cu mai mult decât câteva donații și share-ul pe Facebook a câtorva știri importante. Opt zile la rând am plâns la filmulețe cu copilași care își pierduseră părinții, nervoasă pe Rusia că nu respectă suveranitatea țării, pe oamenii care susțineau așa zisa "acțiune militară", pe cei care justificau războiul sau pe cei care discutau o situație alarmantă ca pe bârfa zilei ("Ai văzut, băi, ce s-a întâmplat? / Da, mă, nasol. Las' că trece, trimit ăștia ajutoare."). Și uite cum suntem la un an de la acest război și nu a trecut. Între timp, am renunțat să mă mai uit la filmulețe cu un puternic impact emoțional și am încercat să stau mai mult cu colegele mele din Ucraina de la facultate, Lina și Sofia.
2022 m-a învățat să îmi dau timp. 2022 mi-a arătat că viața nu încape în scheme și că totul e imprevizibil. 2022 m-a întors pe toate părțile și m-a pasat către 2023 mai puternică și mai matură.
2022, mulțumesc.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 10 martie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)