De vreo douăzeci și cinci de ani nu am mai scris teatru

Gheorghe Schwartz, prozator (n. 16.09.1945, Lugoj). Membru al Uniunii Scriitorilor din România, din anul 1976. Este profesor universitar la Universitatea "Aurel Vlaicu" din Arad și a fost primul decan al Facultății de Științe Umaniste și Sociale. A debutat în revista Familia de la Oradea (1969) și în volum, cu Martorul (1972). A publicat numeroase romane și volume de proză scurtă, printre care: Ucenicul vrăjitor (1976), Pietrele (1978), A treia zi (1980), Maximele minimale (1984), Cochilia (1992), Procesul. O dramă evreiască (1996), Cei o sută. Axa lumii (2005), Autiștii cărților (2013), precum și volume de specialitate în domeniu, ca Fundamentele psihologiei speciale (2014).

Liviu Malița: Ați scris teatru în vremea comunismului? Aveați o atracție specială pentru genul dramatic? Ce v-a determinat să o faceți?
Gheorghe Schwartz: "Perioada mea de glorie" a fost în copilărie: la vârsta de patru ani am făcut furori la Geoagiu Băi, șezând pe mai multe cărți puse una peste alta pe scaun pentru a ajunge să văd tabla de șah de pe masă, singura garnitură (și ea incompletă) din stațiune. În fața unui public numeros, am tot câștigat în fața adulților. Prin clasa a IV-a, am scris o piesă de teatru care s-a difuzat în casele lugojenilor prin stația locală. A fost o piesă pionerească, la fel de tâmpită cum erau toate acele însăilări. După aceea n-am mai fost "genial". Am continuat, totuși, să scriu și am citit o piesă unui prieten. Acesta a fost suficient de normal pentru a mă sfătui "să mă las de prostii".
 
După care n-am mai scris până prin anul III de facultate, unde m-am plictisit îngrozitor, dar fiind "șef de an", frecventam, totuși, cursurile. Din acea plictiseală cumplită s-au născut primele mele povestiri și primele mele piese de teatru. Puțin după absolvirea facultății, l-am cunoscut pe regizorul Mihai Dimiu, care m-a încurajat peste măsură, m-a comparat cu Arrabal și chiar m-a chemat să le vorbesc studenților săi de la IATC. Trebuia să fiu jucat la teatrul studențesc POD cu piesa Sîrma, scrisă special pentru această instituție destul de nonconformistă, dar Dimiu a murit și șansele mele au murit și ele odată cu el.

L.M.: Ați izbutit să vă publicați vreuna dintre piese pe atunci? Au existat lecturi publice cu texte dramatice scrise de Dvs.? Care, când, unde? Cu ce ecouri sau consecințe?
Gh.S.: Totuși, o piesă într-un act (Bulgărele de aur) mi-a publicat-o Dumitru Radu Popescu în Tribuna și un fragment extins din alta (Ușa) a apărut în ziarul german Neue Banater Zeitung, condus de Nikolaus Berwanger. În plus, am citit o altă piesă (Șah total) la un cenaclu din Timișoara și piesa a fost jucată la Studioul de Radio Timișoara, în regia și în rolul principal cu maestrul Leahu.

L.M.: Vi s-a jucat vreodată vreo piesă pe o scenă înainte de 1990? Când, unde, cum, în ce împrejurări? Dacă nu, de ce nu?
Gh.S.: Înainte de 1990, mi-a fost inclus în repertoriul Teatrului de Stat din Arad un spectacol-coupé cu două piese într-un act, dar am fost chemat la președintele Comitetului de Cultură și Artă Socialistă și am fost anunțat că spectacolul a fost anulat. Pentru modul cum mi-a vorbit atunci politrucul, l-am urât cum n-am mai fost niciodată în stare să urăsc (l-am făcut și șeful Siguranței în primul meu roman). Înainte de 1989, am scris vreo zece piese și în afară de un spectacol cu o trupă de amatori, nu mi s-a jucat nimic.

De ce nu mi s-a jucat nimic? Un spectacol este un produs al unei echipe, iar eu nu am izbutit să intru în nicio echipă, la fel cum s-a dovedit că am rămas solitar și ca prozator. Dar proza iese pe piață în urma unui efort la care nu se adaugă decât editorul, restul îl faci singur. Plus că, pentru un spectacol de teatru, în afară de mulți colaboratori, era nevoie și de numeroase aprobări. Ca peste tot, și în teatru este nevoie de relații personale.

L.M.: După 1989 vi s-a jucat vreo piesă scrisă în perioada comunistă? Când, unde, în ce context?
 Gh.S.: După 1989, situația mea ca dramaturg a rămas aceeași. Mi-a apărut o piesă în trei acte (Caii albi) într-un volum colectiv selectat de Iosif Naghiu. Am publicat, nu de mult, un volum în care am inclus opt piese. (Cartea n-a stârnit niciun ecou.) Un text (Întoarcerea învingătorului) a apărut în revista România literară. Două piese scurte le-am introdus ca Anexe în două volume din ciclul Cei o sută, iar alta în volumul Problema. După 1989, am mai scris o vreme teatru, dar de jucat nu mi s-a jucat nimic. De vreo douăzeci și cinci de ani nu am mai scris teatru.

L.M.: Există vreun impediment de natură ideologică sau de alt fel care ar împiedica jucarea astăzi a vreunei piese a dumneavoastră scrisă înainte de decembrie 1989? Ce fel de piedică?
Gh.S.: Nu. Nu din cauze ideologice n-am intrat în lumea teatrului, regizorii, care m-au tot amânat, punându-mi în față cenzura politică, nu m-au jucat nici după ce vechea cenzură a dispărut. Acum m-au barat cu cenzura economică. Încă o dată, problema este că pentru a fi jucat de teatre trebuie să faci parte și fizic dintr-un anumit grup. Pe care eu nu l-am găsit și nici el nu m-a găsit pe mine.

Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/produs/sa-nu-privesti-inapoi/.