Mă întorc pe set. De câteva luni fac parte din echipa serialului Wednesday, nu știam atunci că va deveni atât de faimos, mie lumea cinematografiei îmi era străină în ceea ce privește munca efectivă din spatele camerelor. Dar mă bucur să mă plimb pe seturile impecabil construite, e ca în vis trecerea printre lumi, am semi-crescut cu filmele lui Tim Burton și iată motivul pentru care mi-am dorit să-l văd de aproape lucrând. Deși seamănă el însuși mult cu personajele lui, mai ales cu Edward Mâini-de-foarfecă, pe set nu face nicio scamatorie, cum nu știu de ce mă așteptam, ci dă indicații discrete și se bazează mult pe improvizațiile actorilor. Când nu știe să răspundă la vreo întrebare (și nu știe des), zice: let me go and put on my thinking cap! Bună vorbă pentru un regizor.
Dintr-un motiv sau altul plecăm la Londra o săptămână. Mă minunez de clădiri, jucăm un joc în care trebuie să ghicim stilul arhitectural și dacă nu reușim, inventăm unul nou. În autobuzele roșii stau la etaj în primul loc pe stânga și conduc eu cu puterea minții. În urma unei discuții aprinse dintr-o seară meditez la cât de indezirabil ar trebui să fie să ai dreptate. Vedem Hamilton care este ireproșabil și plecăm apoi pe străzi cu aplauzele neconsumate în noi, căci așa e norma acolo, se aplaudă o singură dată. Londra e acea persoană foarte posh, dar mereu pe treabă, își bea cafeaua pe fugă în timp ce are un call în timp ce își hrănește copiii, dar când vede că te uiți contemplativ se mișcă în slow motion câteva secunde tocmai ca să îți dea un răgaz pentru a cădea în admirație.
Între timp se întâmplă cel mai absurd lucru posibil, începe războiul. Atunci speram să se termine cât mai repede și cu cât mai puțină suferință, între timp s-a făcut un an, iar instinctul de supraviețuire ne face din ce în ce mai inerți. Dimineața și seara conduc câte o oră spre și dinspre Buftea, dar nu îmi mai amintesc drumul, nu știu cum fac să ajung dintr-un loc în altul. Lipsa de sens se instalează în tot ce fac și îmi petrec multe ore în mașină privind în gol. Ajut cum pot, nimic nu pare măcar aproape de suficient.
La Slatina fac împreună cu Theo atelierul de scriere creativă pentru copiii din casele de tip familial în cadrul proiectului #potșiiarna al asociației Tangent. Mă lipesc de toți, ne distrăm, reușim să îi luăm la joacă și pe cei mai circumspecți, vrem să îi adoptăm dacă s-ar putea. Mă impresionează universurile lor interioare și cum pe fețele lor mici se citește deja o viață de om. Îmi promit că o să-i revăd.
Sunt cu mama în avion spre Viena, ne jucăm fazan compulsiv pentru că îi e frică să zboare și în aceste momente, în care devin eu mai mama ei decât invers, parcă o iubesc și mai mult. Continuăm cu întregitul familiei, se adaugă fratele meu care este foarte încântat că poate face pe ghidul în orașul în care locuiește. Recomand, e mult mai bine să vezi un oraș prin ochii unui rezident. Am avut parte de multe descrieri detaliate, cum ar fi: "aici este o statuie foarte frumoasă", sau "pe aici pe undeva era o catedrală foarte mare", sau preferata mea: "nu știu exact ce e statuia aia, dar de la depărtare și dacă te uiți din poziția asta pare un elefant."
Oricum, Viena e acea persoană care te acceptă indulgentă în preajma ei, dar după o scurtă discuție își dă seama că nu are cu cine sta la povești și își vede mai departe de treabă. Unde ceva nu îi convine își va da ochii peste cap, are un parfum discret și poartă o eșarfă dintr-un material scump. E o mătușă dichisită și obosită de fițele nepoților, dar cu toții preferă să își petreacă weekendurile la ea în vizită ca să-i exploreze cotloanele casei.
De aici plecăm cu mașina spre Paris, cu oprire în Saarbrücken unde petrecem o noapte. Jumătate de Germanie sunt eu la volan, mașina e Tesla și autostrăzile nu au limită de viteză, visul oricărui șofer, simt că sunt la bordul unei nave spațiale. Uit pentru câteva zile de Dacia mea de acasă fără servodirecție. Ajungem în Paris și vizităm tot ce se poate, îmi place Montmartre și cel mai mult L'atelier des Lumières, unde mă împrietenesc cu un nene care îmi povestește despre pasiunea lui pentru lumină și vorbim despre Paul Klee și Kandinsky, îmi dau seama la final că este directorul muzeului și mă rușinez de părerile mele pseudointelectuale. Frate-miu are turneu de GO la L'école normale supérieure, iar noi intrăm prin baruri cât îl așteptăm, așa nimerim la un karaoke party. Nu m-aș fi gândit niciodată să cânt, dar o fac acum pentru prima oară pentru că nu mă cunoaște nimeni acolo. E un succes. Sau așa îmi doresc să îmi amintesc. Parisul este unchi-tu ăla care crede că are încă douăzeci de ani, deși îi scârțâie balamalele, se îmbată și-ți povestește geopolitică la mesele în familie, râde până tușește și vrea să îi țină pe toți treji până dimineață. Ascultă muzică bună în schimb și nu te pârăște la ai tăi că fumezi.
Filmările la Wednesday se termină cu emoție și îmbrățișări, eu mă bucur că e gata și că mă pot întoarce la ale mele, petrec câteva ore într-o discuție cu showrunnerul despre diferența dintre lumile noastre, îmi dau seama că abia așteaptă să se întoarcă în țara lui, departe de apropierea morții pe care după începerea războiului o resimțim cu toții.
Mergem la munte cu prieteni în drumeții și deviem de la traseu, urcăm direct prin pădure pe teren nămolos, mă agăț de copaci ca să înaintez și nu mă opresc deloc, nici măcar când încep să-mi tremure picioarele. Descopăr că epuizarea fizică îmi face foarte bine și că îmi place să mă cațăr, iată noul sport preferat. Ca în fiecare an, când vine ziua mea de naștere îmi dau voie să am iar 12 ani. Mă îmbrac cu rochia roșie și merg în parc, mănânc vată de zahăr și din alea care-ți pocnesc în gură, mă dau în tiribombe în parcul de copii și apoi cu barca.
Urmează Istanbul care e nebun cu totul. Cineva ar trebui să ia Istanbulul la o discuție amicală, undeva pe o bancă, poate și pentru niște exerciții de respirație. Pur și simplu crazy, dar exact ce-mi trebuie. E vecinul care vorbește prea repede și are mereu ceva să-ți vândă, e transpirat și are o căutătură aprigă, dar e sexi și cum nu mai e în preajma ta ți se face puțin dor.
Plec în tabăra Ideo Ideis unde am de făcut un spectacol într-o săptămână cu gașca din Roșiorii de Vede. Decidem să scriem împreună scenariul și eu decid că everything goes, așa că începem să construim ceea ce devine destul de repede un haos concentrat. Programul e ca la armată: mic dejun, repetiții, ateliere, prânz, repetiții, ateliere, cină, sport, somn, de la capăt. Mă atașez de noii mei prieteni și îi admir, îmi dau încredere în viitor. Repetăm coregrafiile în câmp, improvizăm costume și o cortină, inventăm magie și facem recuzita să zboare, ne creăm universul nostru și foarte greu ne desprindem de el.
Urmează Electric Castle iar eu încerc să-mi amintesc în fiecare zi că sunt tânără. Fac eforturi să ignor faptul că obosesc și nu mai duc nopțile ca altădată, că nu-mi place nici înghesuiala și nici muzica atât de tare neapărat, că trebuie să merg la baie și e coadă și mi-e somn și foame și noi trebuie să prindem și concertul ăla, dar și pe ălălalt. Trag de mine că ce doamne iartă-mă astăzi și mâine! Dar mă bucur de prieteni și să descopăr trupele alea underground, mănânc sarmale la micul dejun și la cină nu prea. În ultima noapte mă culc devreme, căci a doua zi am de condus nouă ore.
Drumul se resimte de două ori mai tare pentru că omul cu care îmi împart viața își lăsase vocea la concertul Gorillaz și deși probabil că pentru el a meritat, pe mine nu are cine să mă țină de vorbă la drum lung. Facem totuși acest heirup ca să prindem, în partea cealaltă a țării, la malul mării, logodna prietenilor noștri. Și reușim! Ajungem doar cu câteva minute după ce începuse! Suntem murdari și avem în mașină toată viața noastră din aproape ultima lună, dar următoarele zile ne bucurăm de Festivalul de Teatru și Film Șerban Ionescu, între timp organizez rezidența de dramaturgie ArtsFoundation.
Cum viața noastră încape foarte ușor într-o mașină, plecăm la Vadu și acolo, așa cum ne-am obișnuit, timpul se oprește în loc. Ne construim tabăra și alegem în fiecare zi, democratic, un lider. El trebuie să coordoneze activitățile grupului: cine se duce după lemne, cine se duce în sat la cumpărături, cine face focul, cine spală vasele, cine gătește etc. Ziua citesc textele pe care am început să le primesc pentru rezidență. Noaptea e lungă.
Vestea lunii august este că iubitul meu este admis la facultate în Berlin. Sentimente amestecate, bucurie cu mândrie și frică și tristețe. Eu l-am încurajat și tot eu nu vreau să plece de fapt. Ce ți-e și cu femeia. Între timp am ales textul câștigător al rezidenței și încep lucrul la spectacolul Family Escape Room, foarte rapid ne racordăm unii la alții și la ritmul de lucru, repetiții maraton și construim, construim. Seara ne căutăm drumul la un market pentru sandvișuri și câteva beri, apoi ne strângem în camera unuia sau a altuia să le bem și să facem rezumatul zilei. Dar picăm ca muștele destul de repede pentru că a doua zi o luăm de la capăt. Trăiesc un vis frumos, actorii n-au filmări sau alte repetiții la care trebuie să ajungă, suntem blocați unii cu alții. Am și motanul cu mine, îl ascund de cei de la hotel și Clara e complicele meu, nu doar în asta, în general.
Plec în Berlin cu noul student și particip și eu la săptămâna de deschidere a anului universitar. Îmi place enorm ce văd, cum se pune problema, ce discurs au profii, cum sunt structurate cursurile și ce aer academic proaspăt e acolo. Îl invidiez, dar trec peste. Înapoi în România nu am prea mult timp să descopăr că am rămas singură pentru că plec direct la Pitești să termin spectacolul. Îi dăm bice, am emoții pentru că formatul este diferit față de un spectacol convențional și nu știu cum vor reacționa spectatorii. Totul merge neașteptat de bine și mă bucur să explorez teatru în spații neconvenționale și în relație directă cu publicul. Cu ocazia asta scot din sertar o idee mai veche, suflu straturile de praf de pe ea și încep să îmi adun echipă pentru ceea ce va deveni Escape Theatre.
Decembrie vine iarăși cu Berlin, acolo e acea specie de frig greu de suportat, dar bine că intrăm în teatre, muzee, bărulețe, târguri de Crăciun, beau șampanie fiartă, mergem mult pe jos și cu trenul, mâncăm ciocolată, în orice caz, încep să înțeleg evidentul. Și anume că urmează să mă mut în Berlin. Ce straniu. Cumva, știam că asta urmează. Altfel, am așteptat să mi-o zică Berlinul, direct. Ca să continui cu seria personificărilor, Berlinul e un tip rece și cool căruia nu-i vine deloc ușor să facă complimente. Nu e prietenul ăla care e în centrul atenției la vreo petrecere, dar nici nu se dă înapoi dacă cineva ia o inițiativă mai nebunească. Nu are nimic de demonstrat nimănui, de altfel e foarte greu să presupui ce gândește. E mereu obosit, dar foarte, foarte tânăr.
Încep cursurile zilnice de germană și pe 9 decembrie mă îmbolnăvesc cu cea mai cruntă viroză, gripă, you name it. Fac zece teste de covid, nu e, dom'le. Nici n-avea cum, că n-am suferit așa niciodată și doar covidu' l-am făcut de două ori. Sunt singură și pe moarte, aia e, până aici mi-a fost. Sufăr două săptămâni întregi, ocazie cu care iau antibiotic pentru a treia oară în viața mea. Nu știu cum să mă port când sunt bolnavă, așa că îmi construiesc un brad de Crăciun din vreo trei umbrele, hârtie de cadou și globuri. După ce trece, petrecem prima jumătate de Crăciun cu ai mei, la Galați, tata ne face prezentare de timbre și nu ne dăm seama când trec orele, râdem, povestim, bem vin și vorbim despre experiențe extrasenzoriale și metafizică.
Cealaltă jumătate de Crăciun venim la Predeal cu prieteni, vizităm casa bântuită, ne uităm la filme, inundăm subsolul și ca urmare ne suflecăm pantalonii și ne înarmăm cu mături și fărașe. Pentru restul vacanței plecăm în Turcia, în circuit Cappadocia. Vedem marea, catacombe, buricele dansatoarelor de pe mese, străduțe, mâncăruri, Valea Îndrăgostiților. Mă cațăr peste tot, doar e activitatea anului, zburăm cu balonul cu aer cald și este perfect, vedem cel mai frumos răsărit din balon. Safari, peșteri, bazar, kunefe, Raki. Petrecem noaptea de revelion într-o peșteră printre zeci de români de vârsta a treia, primim coifuri de petrecere, iar momentul valsului îmi amintește de Balul pompierilor al lui Miloš Forman.
Încă o dată, la trecerea dintre ani, încerc să alung gândurile tulburi care sunt cam aceleași. În principiu am senzația stranie că tot aștept să îmi încep viața și nu știu cum să fac și ce cheie să întorc ca să pornească. Simt că tot ce trăiesc este un preambul, și nu viața în sine, lucru care desigur că e doar o iluzie. Scriind toate astea îmi dau seama că într-adevăr este o mare păcăleală, căci de unde credeam că n-am ce povesti din 2022 și că a fost o pierdere de timp mai mult sau mai puțin, realizez că a fost unul dintre cei mai intenși ani din viața mea, cu siguranță cel în care am călătorit cel mai mult. Îmi mai dau seama că probabil a fost anul în care mi-am dat timp și nu m-am mai grăbit, cum sunt obișnuită, să fac lucruri cu orice preț. Nu vreau să mă arunc în declarații, dar e posibil să fac o obișnuință din acest tip de retrospecție, tocmai ca să mă iert mai ușor. De fapt anii nu seamănă între ei atât de mult, pare-se. Sigur, am aceleași dubii și îndoieli, cum să fac, ce să fac, oare să fac? Totuși, la început de 2023, gândurile mele cuprind și chestiuni logistice, de exemplu unde se eliberează pașapoartele pisicilor, căci motanul meu începe o nouă viață în occident.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 10 martie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)