Într-un articol recent, intitulat "Vincent Bolloré est dangereux pour la démocratie" ("Vincent Bolloré este periculos pentru democrație", un necruțător pamflet împotriva numitului capitalist-rechin, susținător al populismului de extremă dreaptă, care mai nou, după televiziune, ar vrea să monopolizeze și cîmpul editorial francez, binecunoscut pentru insulele sale, mai mari sau mai mici, de independență și libertate de expresie, adică de critică), academicianul francez Erik Orsenna, autor prolific, cel mai adesea savuros, face la un moment dat o afirmație, cu aparență de generalizare principială, care mi-a atras atenția:
Această afirmație cu formulare axiomatică nu avea, deci, cum să nu-mi atragă atenția dincolo de contextul polemic imediat al emiterii ei. În ce sens, însă, "cititori"? Ce trebuie să înțelegem prin lectură în relația ei - pe care trebuie să o afirmăm ca structurală și de principiu - cu democrația?
Democrația modernă s-a născut grație libertății de expresie și a susținut-o permanent, cele două fiind consubstanțiale. Dar, repet întrebarea, ce înseamnă, din acest punct de vedere, lectură? Ce trebuie să înțelegem, democratic vorbind, prin a citi? Mai ales în contextul unei tot mai evidente închideri a ceea ce pare a nu fi fost decît o paranteză istorică (și, deopotrivă, istorială) pe care am putea-o numi Epoca Scrisului (și, deci, implicit, a Cititului - în plus, tipărit, în-tipărit, în același timp serializat și gravat)? Cînd, altfel spus, așa cum putem constata, închizîndu-se, paranteza Epocii Scrisului ne readuce în neo-ruralitatea mcluhiană, de "sat global" (nu, deci - atenție! -, oraș global, deși, în paralel, lumea se urbanizează masiv) pre-modernă, a oralității și a imaginii, deci a zvonului ("ochiul și urechea")?
Modernitatea a fost de la bun început bifurcată, auto-contradictorie, intestin conflictuală. Altfel spus, potrivit contextului discuției de față, a presupus, în același timp, pe de o parte lectura eliberatoare (civic și politic), dar și, pe de altă parte, viteza înrobitoare (economic, capitalist, a circulației capitalului: viteza înmulțește capitalul, iar acesta nu poate trăi decît "crescînd și înmulțindu-se" și, astfel, ocupînd și acaparînd totul, asemenea Viului însuși!). Viteza se opune lecturii. Viteza, mediu al reflexelor automate (reflex contra reflecție), exclude, elimină lectura.
Pentru că lectura înseamnă, derridian-deconstructiv vorbind, "différance": diferențiere prin "diferare", adică prin, tocmai, amînare, adică întîrziere care, azi, în momentul închiderii parantezei scrisului (și, deci, a lecturii), trebuie - ar trebui! - să devină frînare voluntară (împotriva accelerării de picior - viteză-picior -, frîna de mînă): act, tocmai, de rezistență, și, ca să fim și mai clari, cît mai clari, nu de avangardă (avangardele au rămas "istorie"), ci, tocmai, de ariergardă, pentru a ne "păzi spatele" împotriva avangardei preluate și acaparate de dinamica și plasticitatea capitalului hiper-tehnologizat - și mai scurt, și mai apăsat spus, de matematizarea societății: Litera împotriva Numărului. Aici sîntem, aici am rămas, de-aici nu ne vom fi mișcat, de fapt, niciodată.
Pentru că, auto-subminant, democrația însăși înseamnă mai ales Număr, este redusă la Număr: cînd alegem, ne numărăm. Iar asta ajunge să contravină structural "diferării" și diferențierii în/ca Literă (scris și citit), Numărul (intelectul, abstractizarea) aliindu-se în mod structural cu antipozii săi, Oralitatea (sonorul, urechea, fluxul) și Imaginea (ochiul, viteza, fluxul) împotriva Literei, adică împotriva întîrzierii, a amînării, a frînării - adică a, repede spus, pauzei de gîndire, a răgazului de reflecție: împotriva opririi, a "staționării în trafic". Capitalul urăște pauzele, opririle - deci posibilitatea scrisului-și-cititului. Și, astfel, democrația sub aripa căreia s-a înfiripat parazitar, ajungînd s-o reducă la el însuși.
În plus, dar deloc accidental sau circumstanțial, hiper-tehnologia contemporană (care, asemenea Firii, cu cît se dezvoltă mai mult, cu atît mai ne-văzută, mai non-evidentă se face: "Naturii îi place să se ascundă", dar tocmai de aceea, rațional ar fi să ne propunem să o descoperim!) nu face decît să supra-accelereze ceea ce deja, de mult, mulți numesc "Marea Accelerare".
DEMOCRAȚIE = LECTURĂ. Or, ca să rezistăm, ca să apărăm și să dezvoltăm democrația (doar dezvoltînd-o putînd să o apărăm), va trebui, în același timp, "la două capete", să încurajăm scrisul-și-cititul ca atare, propriu-zise, și, pe de altă parte, împotriva sau măcar în tandem cu programararea și designul matematice, să extindem scrisul și mai cu seamă cititul: ATITUDINEA DE LECTURĂ, anti-automată, non- și anti-reflexă, ne-"naturală", deci civilizatoare.
Să citim tot, nu numai scrisul. Să citim imaginile, să citim zvonurile, să aplicăm grila lecturii tuturor mediilor, chiar și - și mai ales - celor non-scris sau anti-scris. Pentru că tocmai generalizînd atitudinea de lectură NE putem apăra democratic democrația.
Mai ales vizualul și auditivul trebuie citite.
Am spus cîndva, și continui să spun: Totul trebuie tradus. Generalizînd, spun acum: Totul trebuie citit, lectura dovedindu-se înrudită structural-istoric cu traducerea: citim, adică traducem, a traduce însemnînd a crea un terț, ceva nou, nu a replica, a reproduce, a dubla un "original". Traducerea - și, deci, extins, lectura - este rezistență prin creație: "reziliență" "proactivă", cum ar spune "Noul Management".
Drept confirmare a faptului că atitudinea anti-viteză și anti-reflex de lectură este dușmanul și, prin urmare, remediul, antitodotul (anti-dat) politic, un citat cît se poate de expresiv dintr-un capitalist-teoretician al Internetului mobil și mobilizant totalitar, capitalist statal, chinez, Kai-Fu Lee:
adică prin etapa imobilă sau cît de cît sedentară și separată a tehnologiei care mai permitea, însă, scrisul, răspunsul, pauza de gîndire. Nu, Internetul alianței deloc întîmplătoare, ci, dimpotrivă, revelatoare dintre totalitarism (anti-democrație) și tehnologie - concretizată în, manifestată de China actuală - are nevoie de viteză, de imediatitate, de reflex, de non-pauză, de non-reflecție și non-separație, ci de atingere prin click-uri (anume scriu așa, click-uri, cu italice și cratimă, pentru a menține străinătatea termenului, altfel spus, pentru a-l menține într-o carantină preventivă care să oblige, să implice traducerea: "dăm click", adică ce facem, ce dăm?) pe icon-uri, (pre)dînd(u-ne) corp(ul) abstracțiunii algoritmice, gest reflex (cîteva mii bune pe zi!) prin care de fapt noi sîntem cei atinși, pentru că ne oferim ca suprafață de contact, devenind, astfel, coform scolasticelor scheme ale comunicării, din producători și destinatari de mesaje, simplu mediu contaminant de propagare, și, chiar mai puțin, suport, infrastructură algoritmică (corporalizare prin somatizare a abstracțiunii: platonism pur "încarnat"): ne băgăm, altfel spus, singuri mîna în priză, să simțim cum trece, electric, curentul prin noi, să fim "în priză" și "la curent".
În capitolul intitulat "The mobile leapfrog" din cartea sa, din 2018, AI superpowers: China, Silicon Valley, and the new world order, antreprenorul-teoretician chinez Kai-Fu Lee descrie/prescrie cît se poate de clar ceea ce mi se pare cît se poate de potrivit să numesc sinizare post-americană:
"Calculatoarele personale erau încă prea scumpe pentru majoritatea chinezilor, iar pînă în 2010 doar o treime din populația Chinei avea acces la Internet. Prin urmare, atunci cînd smartphone-urile ieftine au ajuns pe piață, valuri de cetățeni obișnuiți au trecut complet peste calculatoarele personale și au intrat pentru prima dată pe Internet prin intermediul telefoanelor lor. Oricît de simplă ar părea această tranziție, ea a avut implicații profunde pentru forma specială pe care o va lua internetul chinezesc. Utilizatorii de smartphone-uri nu numai că au acționat diferit față de colegii lor de pe desktop, dar au dorit și lucruri diferite. Pentru utilizatorii de telefonie mobilă, Internetul nu era doar o colecție abstractă de informații digitale pe care le accesai dintr-o anumită locație. Internetul era, mai degrabă, un instrument pe care îl luai cu tine atunci cînd te deplasai prin orașe - trebuia să te ajute să rezolvi problemele locale cu care te confrunți atunci cînd trebuie să mănînci, să faci cumpărături, să călătorești sau pur și simplu să traversezi orașul. Întreprinderi chinezești nou înființate trebuiau să își construiască produsele în consecință" (traducere - modificată, redactată, totuși - cu ajutorul DeepL!!! - despre ce devine, astfel, acum, traducerea, cu altă ocazie).
Nu cumva să stăm (,) să (ne) oprim, să citim! Nu cumva să avem loc, să locuim (Planeta oricum aproape că nu mai poate fi locuită)! Atingeți, dați click, lăsați-vă decorporalizați dînd corp abstracțiunii, predați-vă transcodării din Corp de Literă diferențiatoare în Număr (la) infinit, designului tehnologic atotcuprizător (falsa linie curbă incluzivă, de fapt simplă linie despărțitoare, invizibilă graniță brutală).
Nu (mai) e nimic de citit - totul (nimicul) trebuie citit.
Democrația depinde de lectură, înseamnă atitudine de lectură.
"il n'y a pas de démocratie sans lecteurs"
"nu există democrație fără cititori".
Această afirmație cu formulare axiomatică nu avea, deci, cum să nu-mi atragă atenția dincolo de contextul polemic imediat al emiterii ei. În ce sens, însă, "cititori"? Ce trebuie să înțelegem prin lectură în relația ei - pe care trebuie să o afirmăm ca structurală și de principiu - cu democrația?
Democrația modernă s-a născut grație libertății de expresie și a susținut-o permanent, cele două fiind consubstanțiale. Dar, repet întrebarea, ce înseamnă, din acest punct de vedere, lectură? Ce trebuie să înțelegem, democratic vorbind, prin a citi? Mai ales în contextul unei tot mai evidente închideri a ceea ce pare a nu fi fost decît o paranteză istorică (și, deopotrivă, istorială) pe care am putea-o numi Epoca Scrisului (și, deci, implicit, a Cititului - în plus, tipărit, în-tipărit, în același timp serializat și gravat)? Cînd, altfel spus, așa cum putem constata, închizîndu-se, paranteza Epocii Scrisului ne readuce în neo-ruralitatea mcluhiană, de "sat global" (nu, deci - atenție! -, oraș global, deși, în paralel, lumea se urbanizează masiv) pre-modernă, a oralității și a imaginii, deci a zvonului ("ochiul și urechea")?
Modernitatea a fost de la bun început bifurcată, auto-contradictorie, intestin conflictuală. Altfel spus, potrivit contextului discuției de față, a presupus, în același timp, pe de o parte lectura eliberatoare (civic și politic), dar și, pe de altă parte, viteza înrobitoare (economic, capitalist, a circulației capitalului: viteza înmulțește capitalul, iar acesta nu poate trăi decît "crescînd și înmulțindu-se" și, astfel, ocupînd și acaparînd totul, asemenea Viului însuși!). Viteza se opune lecturii. Viteza, mediu al reflexelor automate (reflex contra reflecție), exclude, elimină lectura.
Pentru că lectura înseamnă, derridian-deconstructiv vorbind, "différance": diferențiere prin "diferare", adică prin, tocmai, amînare, adică întîrziere care, azi, în momentul închiderii parantezei scrisului (și, deci, a lecturii), trebuie - ar trebui! - să devină frînare voluntară (împotriva accelerării de picior - viteză-picior -, frîna de mînă): act, tocmai, de rezistență, și, ca să fim și mai clari, cît mai clari, nu de avangardă (avangardele au rămas "istorie"), ci, tocmai, de ariergardă, pentru a ne "păzi spatele" împotriva avangardei preluate și acaparate de dinamica și plasticitatea capitalului hiper-tehnologizat - și mai scurt, și mai apăsat spus, de matematizarea societății: Litera împotriva Numărului. Aici sîntem, aici am rămas, de-aici nu ne vom fi mișcat, de fapt, niciodată.
Pentru că, auto-subminant, democrația însăși înseamnă mai ales Număr, este redusă la Număr: cînd alegem, ne numărăm. Iar asta ajunge să contravină structural "diferării" și diferențierii în/ca Literă (scris și citit), Numărul (intelectul, abstractizarea) aliindu-se în mod structural cu antipozii săi, Oralitatea (sonorul, urechea, fluxul) și Imaginea (ochiul, viteza, fluxul) împotriva Literei, adică împotriva întîrzierii, a amînării, a frînării - adică a, repede spus, pauzei de gîndire, a răgazului de reflecție: împotriva opririi, a "staționării în trafic". Capitalul urăște pauzele, opririle - deci posibilitatea scrisului-și-cititului. Și, astfel, democrația sub aripa căreia s-a înfiripat parazitar, ajungînd s-o reducă la el însuși.
În plus, dar deloc accidental sau circumstanțial, hiper-tehnologia contemporană (care, asemenea Firii, cu cît se dezvoltă mai mult, cu atît mai ne-văzută, mai non-evidentă se face: "Naturii îi place să se ascundă", dar tocmai de aceea, rațional ar fi să ne propunem să o descoperim!) nu face decît să supra-accelereze ceea ce deja, de mult, mulți numesc "Marea Accelerare".
DEMOCRAȚIE = LECTURĂ. Or, ca să rezistăm, ca să apărăm și să dezvoltăm democrația (doar dezvoltînd-o putînd să o apărăm), va trebui, în același timp, "la două capete", să încurajăm scrisul-și-cititul ca atare, propriu-zise, și, pe de altă parte, împotriva sau măcar în tandem cu programararea și designul matematice, să extindem scrisul și mai cu seamă cititul: ATITUDINEA DE LECTURĂ, anti-automată, non- și anti-reflexă, ne-"naturală", deci civilizatoare.
Să citim tot, nu numai scrisul. Să citim imaginile, să citim zvonurile, să aplicăm grila lecturii tuturor mediilor, chiar și - și mai ales - celor non-scris sau anti-scris. Pentru că tocmai generalizînd atitudinea de lectură NE putem apăra democratic democrația.
Mai ales vizualul și auditivul trebuie citite.
Am spus cîndva, și continui să spun: Totul trebuie tradus. Generalizînd, spun acum: Totul trebuie citit, lectura dovedindu-se înrudită structural-istoric cu traducerea: citim, adică traducem, a traduce însemnînd a crea un terț, ceva nou, nu a replica, a reproduce, a dubla un "original". Traducerea - și, deci, extins, lectura - este rezistență prin creație: "reziliență" "proactivă", cum ar spune "Noul Management".
Drept confirmare a faptului că atitudinea anti-viteză și anti-reflex de lectură este dușmanul și, prin urmare, remediul, antitodotul (anti-dat) politic, un citat cît se poate de expresiv dintr-un capitalist-teoretician al Internetului mobil și mobilizant totalitar, capitalist statal, chinez, Kai-Fu Lee:
"Nu treceți prin căsuța (etapa) computerului personal",
adică prin etapa imobilă sau cît de cît sedentară și separată a tehnologiei care mai permitea, însă, scrisul, răspunsul, pauza de gîndire. Nu, Internetul alianței deloc întîmplătoare, ci, dimpotrivă, revelatoare dintre totalitarism (anti-democrație) și tehnologie - concretizată în, manifestată de China actuală - are nevoie de viteză, de imediatitate, de reflex, de non-pauză, de non-reflecție și non-separație, ci de atingere prin click-uri (anume scriu așa, click-uri, cu italice și cratimă, pentru a menține străinătatea termenului, altfel spus, pentru a-l menține într-o carantină preventivă care să oblige, să implice traducerea: "dăm click", adică ce facem, ce dăm?) pe icon-uri, (pre)dînd(u-ne) corp(ul) abstracțiunii algoritmice, gest reflex (cîteva mii bune pe zi!) prin care de fapt noi sîntem cei atinși, pentru că ne oferim ca suprafață de contact, devenind, astfel, coform scolasticelor scheme ale comunicării, din producători și destinatari de mesaje, simplu mediu contaminant de propagare, și, chiar mai puțin, suport, infrastructură algoritmică (corporalizare prin somatizare a abstracțiunii: platonism pur "încarnat"): ne băgăm, altfel spus, singuri mîna în priză, să simțim cum trece, electric, curentul prin noi, să fim "în priză" și "la curent".
În capitolul intitulat "The mobile leapfrog" din cartea sa, din 2018, AI superpowers: China, Silicon Valley, and the new world order, antreprenorul-teoretician chinez Kai-Fu Lee descrie/prescrie cît se poate de clar ceea ce mi se pare cît se poate de potrivit să numesc sinizare post-americană:
"Calculatoarele personale erau încă prea scumpe pentru majoritatea chinezilor, iar pînă în 2010 doar o treime din populația Chinei avea acces la Internet. Prin urmare, atunci cînd smartphone-urile ieftine au ajuns pe piață, valuri de cetățeni obișnuiți au trecut complet peste calculatoarele personale și au intrat pentru prima dată pe Internet prin intermediul telefoanelor lor. Oricît de simplă ar părea această tranziție, ea a avut implicații profunde pentru forma specială pe care o va lua internetul chinezesc. Utilizatorii de smartphone-uri nu numai că au acționat diferit față de colegii lor de pe desktop, dar au dorit și lucruri diferite. Pentru utilizatorii de telefonie mobilă, Internetul nu era doar o colecție abstractă de informații digitale pe care le accesai dintr-o anumită locație. Internetul era, mai degrabă, un instrument pe care îl luai cu tine atunci cînd te deplasai prin orașe - trebuia să te ajute să rezolvi problemele locale cu care te confrunți atunci cînd trebuie să mănînci, să faci cumpărături, să călătorești sau pur și simplu să traversezi orașul. Întreprinderi chinezești nou înființate trebuiau să își construiască produsele în consecință" (traducere - modificată, redactată, totuși - cu ajutorul DeepL!!! - despre ce devine, astfel, acum, traducerea, cu altă ocazie).
Nu cumva să stăm (,) să (ne) oprim, să citim! Nu cumva să avem loc, să locuim (Planeta oricum aproape că nu mai poate fi locuită)! Atingeți, dați click, lăsați-vă decorporalizați dînd corp abstracțiunii, predați-vă transcodării din Corp de Literă diferențiatoare în Număr (la) infinit, designului tehnologic atotcuprizător (falsa linie curbă incluzivă, de fapt simplă linie despărțitoare, invizibilă graniță brutală).
Nu (mai) e nimic de citit - totul (nimicul) trebuie citit.
Democrația depinde de lectură, înseamnă atitudine de lectură.