Reflecții despre Rusia, putere, mașini, actualitate, istorie, Dumnezeu etc. (cf. Giuliano da Empoli)

Fragmente din romanul Magul de la Kremlin, de Giuliano de Empoli, traducere, note și prezentări de Bogdan Ghiu, Editura Humanitas Fiction, 2023
 

Adevărul este că întotdeauna am conspirat pentru putere, niciodată însă împotriva ei. Aceasta este natura mea: ceva ce mulți oameni nu înțeleg. Este adevărat că în jurul celor puternici există mereu oameni care visează să le ia locul. Dar adevăratul consilier face parte dintr-o rasă complet diferită de cea a omului de putere. De fapt, e un leneș. Șoptite la urechea principelui, cuvintele lui produc un impact maxim fără ca el să fie nevoit să facă vreun efort. Apoi se întoarce liniștit în biblioteca sa, în timp ce fiarele feroce continuă să se sfîșie sub suprafața apei. Are o așchie de gheață în inimă: cu cît ceilalți se încing, cu atît el se răcește. Uneori, lucrurile se termină prost, pentru că cei puternici suportă cel mai puțin autonomia. Dar cînd mi-am dat demisia, Țarul era cu mintea în altă parte. Cred că a primit cu ușurare retragerea mea: nu mai avea nevoie de mine. Inventarea unei noi ordini necesită o anumită doză de imaginație, dar devoțiunea oarbă a slujitorilor este de-ajuns pentru a impune respectarea acesteia.

Nimeni nu mi-a luat locul. Labradorul este singurul consilier în care Putin are deplină încredere. Îl pune să alerge prin parc, merge cu el la birou. În rest, Țarul este complet singur. Din cînd în cînd, apare cîte o gardă de corp, se prezintă cîte un servitor sau cîte un curtean, chemați dintr-un motiv oarecare. Asta e tot. Nu are lîngă el nici soție, nici copii. Cît despre prieteni, știe că în stadiul la care a ajuns, însăși ideea de a avea așa ceva este de neimaginat. Țarul trăiește într-o lume în care chiar și cei mai buni prieteni se transformă în curteni sau în dușmani implacabili, de cele mai multe ori și una, și alta.

În Occident, conducătorii voștri sînt ca niște adolescenți, nu pot să stea singuri, caută mereu pe cineva care să-i privească, ai impresia că dacă ar fi nevoiți să petreacă o zi într-o cameră fără companie, s-ar dizolva în aer ca o suflare de vînt călduț. Țarul nostru, dimpotrivă, trăiește în singurătate și se hrănește cu ea. În meditație își acumulează el forța care îi surprinde pe atît de mulți dintre observatorii voștri. Cu trecerea timpului, a devenit aproape un element al naturii, precum cerul sau vîntul. Voi ați uitat ce înseamnă să trăiești ca un adult, împlîntat în realitate. Credeți că un conducător este un fel de animator, vreți niște lideri care să vi se asemene, care să fie la nivelul vostru. Distanța menține autoritatea. La fel ca Dumnezeu, Țarul poate face obiectul entuziasmului, dar fără să se entuziasmeze el însuși, natura lui este în mod obligatoriu indiferentă. Fața lui a căpătat deja paloarea marmoreană a nemuririi.

La acest nivel, am trecut cu mult de aspirația la frumoasele funeralii despre care vă vorbeam. Idealul Țarului ar fi mai degrabă un cimitir în care să se detașeze singur, vertical, unicul supraviețuitor al tuturor dușmanilor și chiar al prietenilor, părinților și copiilor săi. Poate chiar al lui Koni. Al tuturor ființelor vii. "Caligula dorește ca țestele tuturor oamenilor să se afle pe un singur gît, pentru a putea anihila întreaga lume dintr-o singură lovitură." Putere pură. Iată ce a devenit Țarul. Sau poate așa a fost de la început. Singurul tron care îi va aduce pacea e moartea.

Rusia este fabrica de coșmaruri a Occidentului. La sfîrșitul secolului al XIX-lea, intelectualii voștri au visat revoluția. Noi am facut-o. Despre comunism nu ați făcut altceva decît să vorbiți. Noi l-am trăit vreme de șaptezeci de ani. După care a venit momentul capitalismului. Și chiar și în această privință am mers mult mai departe decît voi. În anii nouăzeci, nimeni nu a dereglementat, nu a privatizat, nu a lăsat loc inițiativei antreprenoriale mai mult decît noi. Aici s-au clădit cele mai mari averi, plecînd de la nimic, fără reguli și fără limite. Am crezut cu adevărat în chestia asta, dar n-a mers.

Acum o luăm de la capăt. Sistemul vostru e în pericol pentru că nu mai reușiți să exercitați puterea. Credeți-mă, după ce am experimentat-o la prima mînă, nu mai am prea multă simpatie pentru ea. Bunicul meu spunea că mai devreme sau mai tîrziu cineva ar trebui să adune toate statuile ecvestre împrăștiate prin orașele lumii și să le trimită în mijlocul deșertului, într-un lagăr dedicat tuturor autorilor de masacre din istorie: întotdeauna am fost înclinat să-i dau dreptate, și vă asigur că toți acești ani de frecventare a Kremlinului nu m-au făcut să îmi schimb părerea. Dimpotrivă.

Astăzi, totuși, puterea reprezintă singura soluție, pentru că obiectivul ei, obiectivul oricărei puteri în exercițiu îl constituie abolirea evenimentului. "O muscă zburînd prin palat în timpul vreunei ceremonii îl umilește pe împărat", spune Custine [Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia. Rusia în 1839, traducere din franceză de Irina Negrea, Humanitas, 2022, p. 107. (N.tr.)]. Pînă și cel mai mic eveniment, sustras controlului ei, poate să coincidă cu moartea, sau cu posibilitatea morții, pentru putere.

Natura umană este lacomă de evenimente. Le așteaptă, le rîvnește, chiar dacă se preface că se teme de ele, dar este clar că acesta este un gust pe care nu ni-l mai putem permite. Pentru că astăzi evenimentul, chiar și cel mai mic zbor al unei muște, poate dezlănțui iadul. Virusul a fost repetiția generală, dar sîntem abia la început. Tocmai de aceea, de acum înainte, întrecerea se va purta între eveniment și putere. Și avînd în vedere că primul va coincide cu posibilitatea mereu deschisă a apocalipsei, cu toții vom fi obligați să o alegem pe cea din urmă. Nu pseudo-puterea pe care o practicați voi în Occident: niște măști de clovn interpretînd un scenariu de tragedie. Nu, puterea readusă la originea ei primă: pura exercitare a forței. Statuia de marmură care cu o mînă apără și cu cealaltă amenință.

Pînă acum, puterea a fost întotdeauna imperfectă. Pentru că a trebuit să se sprijine pe mijloace umane pentru a-și ține promisiunea. Și omul e slab, întotdeauna.

În fiecare revoluție, există un moment decisiv: momentul în care trupele se întorc împotriva regimului și refuză să tragă. Este coșmarul lui Putin, ca și al tuturor țarilor care l-au precedat. Riscul ca trupele, în loc să tragă în mulțimi, să se solidarizeze cu ele este veșnica amenințare care planează asupra oricărei puteri. Tocmai de aceea, atunci cînd studenții încep să ocupe Piața Tiananmen, bătrînul înțelept Deng Xiaoping nu reacționează imediat. Știe că se află pe marginea prăpastiei. Nu vrea să riște să își dea trupele drept hrană răsculaților, cu lozincile și cîntecele lor, și cu fetele drăguțe care le zîmbesc soldaților. Preferă să aștepte și să aducă de departe soldați care nu vorbesc mandarina, ca să nu se poată solidariza cu manifestanții; de aceea le trebuie cîteva zile ca să ajungă, dar cînd ajung, sînt necruțători.

Să ne imaginăm acum că puterea nu ar mai avea nevoie de colaborarea cu omul. Că siguranța - și forța ei - ar fi garantate de niște instrumente care nu au posibilitatea de a se răzvrăti împotriva ei. O armată de senzori, de drone, de roboți capabili să lovească în orice moment, fără nici o ezitare. Ar fi, pînă la urmă, puterea în formă absolută. Atîta timp cît se baza pe contribuția unor oameni în carne și oase, orice putere, oricît de dură, avea nevoie de consimțămîntul lor. Dar cînd se va baza doar pe niște mașini care mențin ordinea și disciplina, nu va mai exista nici o frînă. Problema mașinillor nu este că se vor răzvrăti împotriva omului, ci că vor urma literal ordinele.

Întotdeauna ar trebui să ne uităm la originea lucrurilor. Toate tehnologiile care ne-au invadat viețile în ultimii ani au o origine militară. Calculatoarele au fost dezvoltate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru a sparge codurile inamice. Internetul, ca mijloc de comunicare în caz de război nuclear, GPS-ul, pentru a localiza unitățile de luptă, și așa mai departe. Toate sînt niște tehnologii de control concepute pentru a aservi, nu pentru a elibera. Doar o gașcă de californieni cu mințile îmbibate de LSD puteau fi atît de stupizi încît să-și imagineze că un instrument inventat de armată s-ar putea transforma într-un mijloc de emancipare. Și mulți au crezut asta.

Dar acum este clar, nu-i așa? Vedeți voi înșivă. Adevărul este că tehnologia militară care ne înconjoară a creat condițiile pentru apariția unei mobilizări totale. De-acum înainte, oriunde ne-am afla, putem fi identificați, chemați la ordine, neutralizați dacă este nevoie. Individul solitar, liberul-arbitru, democrația au devenit desuete: înmulțirea datelor a făcut din omenire un singur sistem nervos, un mecanism format din configurații standard la fel de previzibile precum un stol de păsări sau un banc de pești.

Încă nu sîntem în război, dar sîntem deja militarizați. Sovieticii visaseră asta. Statul nostru s-a bazat întotdeauna pe mobilizare. Am fost o națiune întemeiată în întregime pe ideea de război, de apărare a patriei împotriva agresiunilor care puteau veni din străinătate. Toate sacrificiile, toate nenumăratele atentate la adresa libertății erau justificate astfel: apărarea unei libertăți mai mari, aceea a patriei-mamă. KGB-ul plănuise, în anii cincizeci, un sistem care să înregistreze toate relațiile fiecărui cetățean sovietic. Vertușka tatălui meu era simbolul acestui sistem. Dar Facebook a mers mult mai departe. Californienii au depășit toate visele vechilor birocrați sovietici. Nu există limite pentru supravegherea pe care au reușit să o instaureze. Datorită lor, fiecare moment al existenței noastre a devenit o sursă de informații.

Naziștii spuneau că singura persoană care mai rămăsese particulară în Germania era aceea care dormea, dar californienii i-au depășit și pe ei. Fluxurile fiziologice ale oamenilor, inclusiv somnul lor, nu mai au nici un secret pentru ei. Au fost convertite în cifre; pînă azi, pentru a genera profit, de mîine, pentru a exercita cel mai necruțător control pe care l-a cunoscut vreodată omul.

Pînă acum, mobilizarea a fost voluntară, se baza pe lenea noastră și ne garanta mărgelele de sticlă în schimbul cărora ne vînduserăm libertatea. Dar cînd următorul virus va ieși dintr-o piață sau dintr-un laborator, cînd Seattle, Hamburg sau Yokohama vor fi distruse de o bombă atomică murdară sau de un atac bacteriologic, cînd un simplu băiețel supărat pe viață, în loc să deschide focul asupra colegilor săi, va putea să nimicească un oraș, întreaga omenirea va cere un singur lucru: să fie apărată. Siguranța, cu orice preț. Încă de azi, variația a devenit suspectă, în curînd cea mai mică abatere de la normă va deveni un dușman care trebuie doborît cu orice preț. Iar infrastructura există deja. Comercială pînă acum, mobilizarea va deveni politică și militară. Toate instrumentele de care dispunem vor trebui folosite pentru a lupta împotriva apocalipsei; în fața terorii, orice altceva va fi întotdeauna tolerabil.

În acea zi, lumea va fi pregătită pentru apariția Binefăcătorului lui Zamiatin: cel care va veghea să nu se mai întîmple nimic. Mașina va fi făcut cu putință puterea în forma ei absolută. Un singur om va putea atunci să stăpînească întreaga umanitate. Și va fi un individ oarecare, fără un talent anume, pentru că puterea nu va mai fi în om, ci în mașină, iar un om, ales la întîmplare, va putea să o facă să funcționeze.

Domnia lui nu va fi o domnie lungă. În fond, așa cum spunea Brodsky al nostru, dictatorul nu este decît o versiune veche a computerului. Într-o lume condusă de roboți, nu este decît o chestiune de timp pînă cînd vîrful însuși va fi înlocuit de un robot.

Am crezut multă vreme că mașinile sînt instrumentul omului, dar este clar astăzi că oamenii au fost instrumentul încoronării mașinii. Tranziția va avea loc încet: mașinile nu își vor impune dominația asupra omului, ci vor intra în om, ca un impuls, ca o aspirație intimă. Încă de-acum, perfecțiunea mașinii a devenit idealul a miliarde de oameni care luptă să se dizolve din ce în ce mai mult în fluxul tehnologiei.

Istoria omenirii se termină odată cu noi. Cu dumneavoastră, cu mine și poate cu copiii noștri. După aceea, va mai fi ceva, dar nu va mai fi umanitate. Ființele care vor veni după noi, dacă vor exista, vor avea idei și preocupări total diferite de cele pe care le-au avut oamenii pînă acum.

Vom fi fost paranteza care a făcut posibilă coborîrea lui Dumnezeu pe pămînt. Numai că Dumnezeu, în loc să apară sub forma improbabilă a unei entități fără trup, nu va fi decît un gigantic organism artificial, creat de om, dar capabil, de la un moment dat încolo, să-l depășească pentru a împlini profeția unui timp fără păcat și fără durere.


Dar dacă viziunile profeților sînt corecte? Dacă toate chinurile oamenilor nu sînt altceva decît prologul necesar venirii lui Dumnezeu? Ce sînt cîteva mii de ani de suferință, la scara istoriei universului - sau chiar doar a planetei Pămînt? Nu, nu Dumnezeu creează, el este creat. În fiecare zi, ca niște muncitori smeriți în viile Domnului, noi creăm condițiile pentru venirea Lui. Deja astăzi, i-am transferat mașinii majoritatea atributelor pe care cei vechi i le atribuiau Domnului. A fost o vreme cînd Dumnezeu vedea totul și înregistra totul în așteptarea Judecății de Apoi, era arhivarul suprem. Acum, mașina i-a luat locul. Memoria ei este infinită, capacitatea ei de a lua decizii, infailibilă. Nu mai lipsesc decît nemurirea și învierea, dar ajungem noi și acolo. Imaginea lui Dumnezeului luptîndu-se cu ultimul dușman, moartea, cuprinsă în apocalipsa profetului Isaia, este în realitate - putem afirma astăzi - aceea a computerului ocupat cu elaborarea ultimului algoritm.

Un singur pas mai avem de făcut: să recunoaștem că tehnica s-a transformat în metafizică. Nu știu cît va dura să îl facem, dar calea este trasată. Așa că vedeți că la început v-am mințit, adevărata cursă nu este între putere și apocalipsă, ci între venirea Domnului și apocalipsă.