Recunosc că am pornit spre Sala Palatului cu un oarecare scepticism, gândindu-mă cum se împacă un astfel de afiş cu patronajul Ministerului Culturi şi Cultelor şi Ministerul Afacerilor Externe şi cu anul francofoniei. S-au păcălit sau nu cei care au dat între 60 şi 350 de RON pe bilet? Din fericire (sau din nefericire) răspunsul nu este nici alb, nici negru ci se încadrează într-o medie gri.
Este evident că nu vedem zi de zi la Bucureşti astfel de ansambluri, fie ele şi "garnitura a doua" aşa cum declara la conferinţa de presă unul dintre organizatori. Se pare că am avut oricum parte de o raritate, pentru că singurul turneu întreprins de Baletul Operei din Paris în ultimii ani s-a petrecut în Rusia, acest grup de artişti pe care i-am văzut noi la Bucureşti fiind acelaşi care a prezentat un spectacol, similar la Belgrad în urmă cu un an.
Dacă din când în când aveam senzaţia că ansamblurile nu sunt chiar atât de diferite de ceea ce poate reuşi baletul Operei bucureştene, trebuie să recunoaştem că unele momente solistice au fost cu totul deosebite. Iar ceea ce vedem foarte rar la Bucureşti sunt tocmai acele formidabile coregrafii semnate de unele dintre cele mai mari nume ale genului – de la Rudolf Nureev, la Georges Balanchine, Maurice Bejart sau William Forsythe.
Deja în astfel de condiţii un arhicunoscut Pas de deux de Ceaikovski devine o operă de artă asupra căruia publicul românesc deschide ochii cu aviditate, privind delicatele şi precisele evoluţii ale cuplului titular cu o admiraţie nedisimulată.
p. 7
Momentele clasice în coregrafia lui Rudolf Nureev, respectiv fragmente din actul III din Raymonda de Glazunov şi actul I din Don Quijote de Minkus ne-au încântat în mod deosebit prin prisma costumelor de un autentic rafinament (şi ne referim inclusiv la costumele ansamblului), un alt element emoţionat fiind apelul la elevi ai Liceului de coregrafie "Floria Capsali" din Bucureşti, pentru care faptul că s-au aflat pe aceeaşi scenă cu Baletul Operei din Paris va rămâne pentru mult timp un eveniment.
Întreaga desfăşurare a numerelor alese a avut ca scop – atins, cu siguranţă – panoramarea principalelor orientări stilistice prezente în repertoriul Baletului Operei din Paris, de la opţiunea aparte asupra Studiilor de Czerny (după Harold Lander), până la muzica tradiţională indiană pusă în scenă în viziunea coregrafică a lui Maurice Bejart (a cărui companie am mai văzut-o la Bucureşti şi o vom revedea la Festivalul "Enescu" din 2007), trecând prin cele două "clasice" de anvergură pe care le-am amintit mai sus.
Unul dintre cele mai intense şi emoţionante momente a fost Pas de deux de Ceaikovski, coregrafia lui Balanchine, plină de vitalitate şi intensitate a mişcării fiind pusă în pagină de cuplul Nolween Daniel - Mathieu Ganio cu supleţe şi căldură, chiar dacă amplitudinea gestului coregrafic în pasajele de virtuozitate lăsa de dorit.
În general, şi acest lucru s-a resimţit şi în reacţia doar amabilă şi prea puţin entuziastă a publicului, acea scânteie, acea strălucire care să ducă publicul la starea de graţie a uitării de sine, pe care – nu-i aşa – doar nişte adevărate stele ale baletului o pot oferi, au lipsit aproape cu desăvârşire. Aspectele cu adevărat valoroase, deşi nu au lipsit întrutotul, trebuiau căutate într-un exerciţiu de atenţie la care publicul, minunatul nostru public, nu merita să fie supus.
Dacă Scena balconului din Romeo şi Julieta de Prokofiev în coregrafia lui Mac Millan, sensibil întruchipată de Myriam Ould Braham şi Stephane Bullion a avut un ecou mai mic în faţa publicului bucureştean, aceasta nu s-a datorat atât evoluţiei celor doi, cât comparaţiei inerente cu versiunea Alina Cojocaru, care în urmă cu câţiva ani ne-a cucerit definitiv, determinându-ne să raportăm orice altă "Julietă" la perfecţiunea, fragilitatea şi inefabilul pe care ea le-a conferit rolului.
Aspectul dansului modern şi coregrafia lui William Forsythe cu un scurt fragment din In The Middle... Somewhat Elevated, ne-a adus în sfârşit întâlnirea cu steaua Maria Agnes Gillot (pentru că denumirea de stea – sau etoile – chiar există în Baletul Operei din Paris). Într-adevăr, se poate vorbi despre o apariţie impresionantă în cazul acestei balerine cu un fizic şi o expresivitate corporală cu adevărat particulare. Din păcate, din punct de vedere estetic, trecerea de la Prokofiev la momentul coregrafic în care a evoluat Maria Agnes Gillot a fost guvernat de o logică cel puţin stranie.
Tempo-urile prea lente ale suportului muzical, lipsa totală a decorului, scenografia şi regia de lumini minimaliste, senzaţia de fragilitate a unui discurs coregrafic epurat de elemente cu adevărat dificile i-au trimis cu gândul pe cei mai optimişti dintre noi către viziunea cosmogonică eminesciană. Pentru că şi după acest spectacol, lungă rămâne calea până la lumina adevăratelor stele ale baletului din Paris.
(Articolul apare şi în Ziarul de Duminică din 10.11.2006)