Curiozitatea se împleteşte în astfel de cazuri cu neîncrederea pe care melomanul român indiferent de genul muzical pentru care compătimeşte, a căpătat-o cu ocazia mai multor experienţe nefericite în care strălucirea afişului nu s-a regăsit în valoarea conţinutului actului artistic.
Din fericire insă, ce-i drept cu o oarecare timiditate, anumite instituţii încearcă şi reuşesc să-şi onoreze ambiţia de promotori ai valorii autentice. Chiar dacă într-o postură oarecum bizară, dată de menirea de a promova arta şi cultura română în străinătate şi mai puţin de a prezenta valori artistice internaţionale în România , Institutul Cultural Român propune din nou - după cvartetul Belcea - o întâlnire muzicală cu adevărat interesantă şi de un înalt nivel artistic.
Astfel în baza unei chimii aleatoare ce ţine de farmecul imprevizibil al publicului românesc, cuplul cameral format din violoncelista Natalie Clein şi pianista Katya Apekisheva, două excepţionale artiste de care nu a auzit altminteri nimeni în afară de cei ce urmăresc cu împătimire postul de televiziune Mezzo, a reuşit să facă sală plină la Ateneul Român într-o zi de Luni. O zi de Luni în care înghesuielii exasperante şi parcă fără de speranţă de afară i-au fost opuse trei opus-uri din repertoriul romantic şi post romantic dedicate violoncelului. O întâlnire cu două interprete de mileniu trei a şcolii interpretative internaţionale, ambele în ciuda tinereţii posesoare a unui CV artistic impresionant care au oferit împreună versiuni greu de uitat celor Cinci piese în stil popular op.102 de Schumann, vestitei Sonate în re minor op.40 de Şostakovici şi monumentalei Sonate în sol minor op.19 de Rachmaninov.
Tuşa de mare elasticitate şi eleganţă a Katyei Apekisheva posesoare a unui subtil rafinament dinamic fără să exceleze în nuanţe mari, a ţesut un veşmânt armonic plin de sensibilitate pentru temperamentul muzical atât de personal al lui Natalie Clein. Aceasta din urmă, discipol al uriaşului Heinrich Schiff – care va concerta se pare în cadrul acestei stagiuni la Ateneu – este o figură artistică în care lumina unei energii pozitive molipsitoare se completează fericit cu o captivantă manieră de a povesti textul muzical. Fără a fi ultimativă sau înscrisă într-o estetică a forţei, cu care mulţi interpreţi tineri impresionează auditoriul prin perfecţiunea uluitoare cu care rezolvă cele mai mari dificultăţi ale textului muzical, Natalie Clein învăluie un travaliu instrumental de înaltă performanţă prin datele unei feminităţi ce pendulează între ingenuu şi pasional.
Pusă în situaţia de a intra în haina unui cameleonic rol de compoziţie dictat de caracterul diferit al lucrărilor, violoncelista britanică a ales o cale de mijloc în care fie că a fost vorba despre Schumann, Sostakovici sau Rachmaninov. Ea a subscris astfel textul muzical, într-o manieră supărătoare poate doar pentru cei mai înverşunaţi purişti, unui romantism de o factură personală, concesiv faţă de rigorile cerute de stilul lucrării dar în acelaşi timp recognoscibil în toate piesele interpretate. Alături de această tuşă personală, rubato-ul frazei sale vine să contureze şi mai bine marca artistică Natalie Clein. O marcă ce trece dincolo de titlurile strălucitoare ale CV-ului, definind un artist care are cu adevărat ceva de spus pe viitor.