Cu baza la Vicența, în 1991, apoi cu baza la Veneția, la fiecare bienală la care am putut ajunge (majoritatea celor de după 1991), am parcurs și o parte din nordul italian, până la Brescia, până la Florența și Bologna - și până la Ravenna, în sud. La Roma am mers de multe ori, dar doar acolo, am mai ajuns la Bari, orașele din jur și Capri. Dar la Milano nu fusesem înainte. Desigur, știam ce se poate ști, ca arhitect, despre Il Duomo și despre galeriile Victor-Emanuel, am văzut un număr enorm de fotografii. Dar experiența directă a spațiului nu poate fi înlocuită, în arhitectură, de nimic. Am zburat la Bergamo (dar ne-am întors de pe Malpensa) și, de acolo, cu un autocar, am ajuns la gară. În sine, aceasta este o experiență copleșitoare, atât ca prezență urbană, cât și ca spațiu interior (am trăit-o direct, călătorind, de ziua mea, fix la Bergamo). De acolo, cu metroul patru stații, la dom. Când ieși din stație, ești în piața catedralei și dai cu ochii de enormul edificiu. Nu poți să nu spui, în gând, o rugăciune, înțelegând că te afli dinaintea unei minuni dumnezeiești. Atractor straniu, toată activitatea centrului acestuia al orașului (orașul, fiind enorm, are mulți astfel de centri nervoși) este orientată către el. Se înțelege că, de când ne-am deșteptat a doua zi, primul lucru a fost să luăm bilete complete despre a vizita edificiul propriu zis, partea sa superioară - contraforții și acoperișul - și partea sa inferioară - subsolul, cu baptisteriul și bazilica precedentă, închinată Sf. Tecla. Nivelul infinit de detaliere al părții superioare, expus exclusiv privirii divine pe atunci, ne spune ceva despre credință. Un asemenea obiect procesual nu e niciodată gata, fiind în perpetuă restaurare, lucru pe care mi l-a confirmat și un sculptor român care, aflând că sunt acolo, m-a îndemnat să văd părți restaurate de dânsul. Nu i-am cerut permisiunea să public fotografiile dumisale, așa că nu îi spun numele, dar am fost mândru de parcă le-aș fi sculptat eu însumi.
Baptisteriul octogonal de sub dom mi-a amintit de contextul similar de la Grenoble, de lângă episcopie, unde piața de la suprafață a fost bombată, ca un tumul, spre a găzdui dedesubt relicvele și a le face să coexiste în același prezent al urbei. Ulterior, am aflat, vizitând basilica Sf. Ambrozie al Milanului, că aici, în acest baptisteriu de sub viitorul dom și nu acolo, în bazilica purtând numele mentorului său, ar fi fost botezat Sf. Augustin.
Mi se pare interesant că sistemul de piețe care anturează acest colos care e domul are vârste mult mai tinere decât domul însuși. Nu știu dacă sunt și intervenții contemporane, dar câteva din perioada fascistă sunt și sunt de cea mai bună calitate, ca Muzeul Novecento-ului, două edificii gemene care țin simetricul intrării de la Galeriile Victor-Emanuel, aflate vizavi. Acolo, în acel context monumental și somptuos, trebuie să spun că respectivele edificii fac față cu brio trecerii timpului, integrate deja fiind în continuitatea stradală.
Evident, am fost și la castel, dar și la alte lăcașuri de cult celebre și, da, am ratat Fondazione Prada, a lui Koolhas. Cina s-a dat într-un restaurant de lângă foarte elegant amenajatul magazin Apple, care e subteran și susține, deasupra sa, un amfiteatru în aer liber. Câte lucruri poți face, în definitiv, în doar o primă city break la Milano?
