11. Baladă

A fost odată ca niciodată, o trădare și o chemare.

Cu cine să vorbești, ce rugăciuni să spui, de unde să te culegi, atunci când ai un blocaj literar? Când ai scris mult pe-un subiect și deodată nu mai vrei să zici nimic despre el. Nu poți lăsa treaba neterminată, mai ales când sunt oameni care citesc și spun că vor să vadă ce se petrece mai departe. Ca la seriale.

E 27 martie, e ziua teatrului. Pe 27 martie s-au unit Basarabia cu România. Deschid Wikipedia; alte evenimente care mi-au atras atenția sunt: (1886) liderul apaș Geronimo se predă armatei americane; (1703) Împăratul Petru cel Mare a fondat orașul Sankt Petersburg; (1850) ceva despre o revistă publicată la Londra, by Dickens; (1977) cel mai grav accident din istoria aviației civile, (1907) Brâncuși îi dă papucii lui Rodin ș.a.m.d.

Ca să fiu sinceră, merit acest blocaj. Din prea multă mândrie am desfăcut un subiect ca pe-o lămâie, și i-am pierdut miezul și sâmburii. Sunt plină de nervi și ură, în ultima vreme, iar din asta nu poate ieși nimic bun. Mai ales în scris. Lui Nietzsche îi ieșea. Dar el n-avea frică de Dumnezeu.

Am intrat într-o biserică și am plâns. Nu vreau să mă vadă nimeni plângând. Nu-mi pasă dacă se află sau dacă rămân pe chip urmele lacrimilor ce mă vor da în vileag. Nu mă interesează. Dar cât plâng, nu vreau să se uite nimeni.

Așadar, mi-am închipuit un roman care avea să fi fost gata deja. Trei luni de creație febrilă. Articol după articol, conglomeratul eseurilor mele, un aranjament stilizat după moda frângerii firului narativ principal cu un altul, la altă persoană și timp; și gata lucrarea! Nu. De fapt, nu e atât de simplu. Și ca întotdeauna, când ajung la impas, mă plictisesc și-mi vine să mă apuc de altceva.

Planuri pentru viitorul apropiat: un spectacol de monodramă (text: eu, regie: eu, actriță: eu, muzică: eu, coregrafie: eu, scenografie: am pe cineva), un film feminist fără a fi activist, în care apar multe prietene-actrițe, actrițe-prietene pe care nu le ia nimeni în seamă, dar din care eu voi face dive de cinema! (scenariu: eu, regie: eu, cast: secret), prima melodie de lansat (am scris deja versurile, aștept muzicanții să își facă jumătatea lor de treabă).

Și cu acest roman neterminat?... De ce m-am îndepărtat de Krasna? Nu mai simt pentru ea aceeași dragoste de la începutul eseurilor. Ăsta e adevărul. Ne-am înstrăinat, iar eu nu-i mai simt vocea. Ultimele două lucrări sunt niște voci false. Nu e ea. E un prototip jalnic. Asemeni scriiturii mele care a sărăcit în idei și expresii, căreia substanța i-a secat, vitalitatea-i s-a surpat, s-a ofilit.

M-am temut atât de tare ca eseurile mele să nu semene unele cu altele, încât le-am epuizat focul. Și m-am epuizat și pe mine.

Intru în biserică și plâng și o caut pe Krasna, dar n-o găsesc.

Cred! Ajută, Doamne, necredinței mele!

Urăsc! Ajută, Doamne, iertării mele!

Judec! Ajută, Doamne, smereniei mele!

Hulesc! Ajută, Doamne, tăcerii mele!

Blestem! Ajută, Doamne, dărniciei mele!

În biserică e intim și miroase întotdeauna frumos. Și chiar dacă pe treptele din fața intrării sunt boschetari, ei nu intră înăuntru. Nu intră în biserică nici cocalari și nici grupurile alea de liceeni violenți cu gura mare. Practic, e un loc foarte select, dacă stai să te gândești bine. Aș putea să îmi înființez un cenaclu în spațiul casei Domnului. Ce bine ar fi dacă ar exista biserici pe roți ca să nu mai trebuiască să iau niciodată autobuzul sau metroul. Pentru că nu-i suport pe oamenii din transportul public. Nu le suport glasurile, strănuturile, râsetele, urletele, mirosurile, flegmele, fețele hidoase, triste, deprimate, dobitoace, necitite, necultivate, lipsite de speranță.

Am fost la cinematograf și cineva și-a întins cracii pe spătarul scaunului din față de parcă era pe tarlaua lu' mă-sa și am vrut să-l cert, dar n-am făcut nimic. Am fost la toaletă și cineva a făcut pipi pe tot colacul de la WC. Voiam să: urlu, plâng, fac scandal, bat pe cineva, scriu un referat, trag cu arma în cine a făcut pipi pe tot colacul de la WC. Am fost în stația de autobuz și cineva vomitase sub bancă. Voiam să îmi scufund nasul într-o mie de flori. Am fost la market și cineva mergea foarte, foarte, foarte încet. Am vrut să lovesc cu căruciorul meu în spatele omului-melc. Apoi mi-am amintit că eu am cel mai rapid mers din România și că nu e vina nimănui pentru asta.

Așa aș pleca... În Italia sau Grecia sau Portugalia. Lângă apă și nisip, printre străini, să scap de toată această ură din inima mea. Să scap de toți oamenii care mă încurcă și care nu se dau la o parte. Să scap de prostia de român. Să văd și altfel de prostie. Poate există prostie mai puțin urât mirositoare, mai puțin bogată în șmechereală de șmecher.

Poate în altă țară voi scrie, cu adevărat, un roman.


Toate prietenele pe care le-am avut de-a lungul vieții, într-o mare măsură or foarte puțin, m-au furat. Poate neintenționat și doar din admirație, dar m-au furat.

Toate vor să fie Katyusha. De ce? Mi-am amintit că în Jurnal, Krasna urmează să scrie despre cum a ajuns în Teatru. Impresii, chestii. Redundant. Nu mai știu ce să storc din ființa poveștii mele. S-a răsuflat pentru moment. Ca să fiți Katyusha, trebuie să treceți prin foc și iad, pe unde a fost ea. Nu e așa de simplu, de cool sau de artistic să fii un om nenorocit. Unii oameni norocoși, cu fericirea pe tavă, au impresia că înțeleg adâncimile unui toxicoman-depresiv, că ar fi putut face la fel, dar au ales să nu facă. Nu degeaba a scris Cehov nuvela Salonul numărul 6.

Citat cules dintr-o carte pe care o citesc în prezent: "Bine a spus Cehov că a stors sclavul din el picătură cu picătură. Dar a și tăcut bine, n-a spus cu ce a umplut golul apărut în locul fostelor picături. Cu cuvinte? Adică cu literatura unui nesclav?... Asta se impune de la sine. (Cei care scriu tocmai prin asta greșesc. Ba încă se mai și mândresc. Creatori de mituri." Mitul ei e mitul Katyushei. Mitul păpușii de matryoshka. În fotografii contemporane, fostul meu soț e încă îmbrăcat în hainele cumpărate din banii mei. El își etalează trupul schingiuit, împodobit cu darurile mele. În mine, nu a mai rămas nimic din el. O profundă silă și atât. Ea e Katyusha. Insistă pe acest alint. Are nevoie să fie alintată. Are nevoie să fie iubită.

Poate că într-o zi voi avea curajul să scriu despre acea aruncare în neant, atunci când eram plecată de lângă oamenii atenți la mine și înconjurată de cei mai nepotriviți oameni, cei care n-au observat niciun rid și nicio umbră în ochii mei și n-au putut prevesti nenorocirea. Dar știu că nu sunt singură, nu sunt singură nici atunci, nici măcar atunci când nu e nimeni atent la mine.

E 27 martie, iar despre unirea Basarabiei cu România nu voi scrie, căci sunt martirul ei.

E 27 martie, la mulți ani tuturor celor care au iubit, măcar o dată, teatrul din ei mai mult decât pe ei în teatru!