12. Relația cu partenerul de scena vieții

Ce mare lucru să stai înfipt în scaun, într-un tren gol, care nu se mai oprește și nu se mai oprește? Să bei ceai, să mănânci cașcaval, fructe, să citești patru cărți deodată... Cum subiectul uneia te plictisește, faci o rocadă. Te mai uiți pe geam, privești pădurile pe lângă care gonești. Te gândești la viață, la moarte, en fin, la Dumnezeu. Unde este El? Ce este drept? De ce unii au, iar alții nu? Ce? Noroc. Fericire. Bani. Celebritate. O casă. O pâine. Un picior. O mamă. Un tată. Prieteni. Idealuri. Teatru.

Teatru.
Teatru cu T. Sfânt.

Teatrul, ca și lumea asta, a fost un loc sacru și a devenit o balegă în soare. Uneori se mai întâmplă și minuni, dar e necesar ca sufletele să fie curate, ficații tari și mintea ageră. Și, desigur, o anumită profunzime a actorului talentat, hăruit, dar încă ceva.

Sau poate așa e numai în țara aceasta. Sau poate vederea mea e îngustă și atunci orice om cinic e mărunt. Dar eu nu sunt cinică. Nu mi-am pierdut nici speranțele, nici visurile. Sunt, mai degrabă, o idealistă excentrică.

Eu nu uit. Virtutea gândirii este fidelitatea memoriei. Eu nu uit, chiar dacă m-am schimbat.

Oameni pe care i-am ținut în brațe în timp ce plângeau, nu îmi mai spun "La mulți ani!". Nu mai salută. Mută privirea când salut eu. Se ascund repede în taxi până eul meu dispare. Se scuză glumind când le atrag atenția. Pilotul automat al scuzelor prefabricate. Prefăcătorie. Chestii de astea. Oameni care se vor lipi la loc, dacă eu voi avea succes. În felul în care înțeleg ei succesul.

Pe unii îi cunosc din aluniță în aluniță, unora le-am dat cadouri materiale scumpe, cadouri imateriale și mai scumpe, bref, unora le-am dat inima mea. Unora le-am dăruit trupul meu. Unora le-am făcut reclamă, pe unii i-am recomandat. Îi cunosc beți și neajutorați, le cunosc ochii turbați de frică sau de fericire, le cunosc respirația în timp ce dorm. Trebuie doar să închid ochii. Ei, dacă nu au uitat sau nu s-au chinuit să uite, trebuie să își amintească la fel de exact toate acestea. Și cum și eu le sunt datoare. Oh. În mii de feluri.

Mă mândresc cu virtuțile mele din frustrarea nerecunoștinței. Sunt un om slab. Justițiar. Disperat după iubire.

Dacă aș fi un spirit superior, n-aș vorbi despre toate acestea. Înțeleptul tace. Știe că dreptate nu își face singur.

Eu sunt un ghimpe. Un ghimpe veninos cu gura mare.

Nu îmi e dor, dar plâng. Mă simt liberă, dar nu despăgubită. Umerii mi-au fost ușurați de responsabilitatea, greutatea și mizeria ascunsă sub preș a unor legături, dar mă simt nedreptățită și uitată. Sunt un om mic. Chiar în timp ce scriu, o simt. Eliberarea mea ar fi mânăstirea sau suicidul. Și mă atrag amândouă în egală măsură, dar nu pot. Nu pot. Iubesc această lume și viață pe care o disprețuiesc. Și mai e ceva.

Cât despre eseul fierbinte; nu e un lucru la care să mă gândesc des, dar ieri am întâlnit un om care m-a zdrobit prin indiferența politicoasă, voioșia incoloră, ochii goi... Un om despre care știu să spun cum gătește, cum se îmbată, cum își aranjează obiectele pe noptieră, cum își ține degetele de la picioare în papuci, cum își strâmbă gura mâncând lămâie, cum se enervează, cum urlă când plânge, cum vorbește în somn cum cum cum cum cum îi adulmecam fărâma de ființă ce mă recunoaște, cum căutam cel mai subtil gest ce ar fi vrut să spună "îmi lipsești" sau "nu te-am uitat" sau "încă îmi ești dragă" sau "te poți baza pe mine, n-am uitat ce am promis". Ba da. A uitat. Prietenie pentru totdeauna. Nimic.

Trecutul. Trecutul nestatornic, fandosit. Am o memorie de oțel. Depun mărturie cu data exactă. Și pentru mine, și împotriva mea.

Foști prieteni, foști iubiți, foști amanți, foști colegi. Fete și băieți. Mă întreabă ce mai fac. La ce bun să purtăm astfel de conversații umilitoare, absolut inutile? Îmi este rușine de rușinea pe care ar trebui să o simtă.

Voi rămâne întotdeauna aceeași carte deschisă, așa să-mi ajute Dumnezeu.

Dar nu pot discuta pe deasupra prăpastiei. Da, gurile vor discuta, dar inimile se vor încăpățâna să urle ca să se audă, să se înțeleagă, iar pentru mine e insuportabil.

Mai bine deloc decât așa. Să ne prefacem când ochii ne sclipesc în cap? Să fim străini când celulele noastre au fost amestecate de mult?

Dacă îndrăznesc să sar peste golul dintre noi, se feresc. Dau înapoi. Ca și cum s-ar chinui să nu mă recunoască. Se dezic. Se leapădă. Am ajuns să-mi doresc succesul, nu pentru mine, ci din curiozitate. Fă-mă, lume, mare peste noapte, să văd cine se întoarce la mine!

Ce temă banală. Ipoteze, grandomania mea și, cine știe?, iluzia gândirii drepte. N-am dreptate, nu? N-am.

Nu pot avea eu dreptate când au și ei dreptate. Avem toți sau n-avem niciunul. Cine a făcut din dreptate un concept absolut? Dreptate, libertate, iubire, credință, judecată, loialitate...

Nu poți avea puțină dreptate, nu poți fi puțin liber, nu poți iubi doar puțin, nu poți puțin crede, nu poți judeca pe jumătate, nu poți fi puțin loial.

Sau poți? Chiar poți? Chiar?

Între timp, uite o gară ce mă așteaptă. Trenul se oprește, iar peronul mă invită. E senin. Îmi aprind o țigară. Câteva capete zâmbărețe care mă privesc cu drag.
"Pe mine mă așteptați?"
"Da." zic gurile din capetele zâmbărețe.
"Frumoși mai sunteți, prieteni." zic și merg alături de ei.

Unii aparțin trecutului. Mai puțini decât cei ce aparțin viitorului, dar sunt înfipți bine în carnea mea. Nu se desprind. Între mine și aceștia nu există nicio prăpastie, ba din contră, suntem lipiți cu lipici și cu miere și cu scuipat și cu muci și cu borș și cu pipi și și și și și și și vorbim poate chiar rar și ne întâlnim și mai rar, dar nu există prăpastie între noi, iar inimile noastre se pupă încontinuu pe pomeți.

Cât despre cei din viitor, cred că am ales mai bine. Nu vreau nimic sub preș. Nici măcar nu vreau preș. Îmi place lemnul podelei dezgolit precum piepturile noastre.

Legătura cu mine trebuie să fie o bibliotecă cu toate cărțile crăcănate. Bine. Bine... Aproape toate.

Să ciocnim!