Vineri, 31 martie 2023, am realizat că 31 martie este o dată foarte ciudată, iar 31 martie 2023, o nebunie de dată pentru literatura română (și pentru mine: împlîntîndu-mă-n ea): pe 31 martie (1933 - acum/90 de ani) s-a născut Nichita Stănescu, și tot pe 31 martie (2003 - acum/30 de ani) a murit prietena și colega mea, marea poetă Mariana Marin. Mulți de 3 în această numerologie-metaforă în doi.
Un plin și un gol în același timp, în același moment, în aceeași clipă. O legătură foarte puternică. Un strîns nod deschis (deschiderea conferindu-i "strînsura").
Particularizat, în plus, pentru mine, creînd, astfel, un ciudat triunghi literar, al poeziei, al poeziei în timp, ținînd strîns-deschisă istoria: cea care m-a "tîrît" (căci altfel nu pot spune, mama mea mă ferise de morții familiei) la funeraliile (ne-declarat, din rațiuni politice ale momentului, dar efectiv naționale) lui Nichita fiind, tocmai, Madi.
Nu eram conștient de toată această ciudată numerologie literară, sau nu voisem să-i dau atenție, dar vineri, 31 martie 2023, ea mi-a forțat atenția, impunîndu-mi strania-i evidență: în același timp, în cele două (din fericire, iată!) sedii ale Muzeului Național al Literaturii Române (MNLR), din strada Nicolae Crețulescu și, respectiv, Calea Griviței), se co-memorau cele două date împletite, o naștere și o moarte făcute să se întîlnească, de fapt, încă din timpul vieții ambilor poeți, viață împărtășită și împărțită într-o naștere și o moarte suprapuse în afara contingenței istorice, ca să țină, tocmai, istoria.
Numai poeții sînt capabili, împreună (căci a scrie înseamnă a scrie cuiva, adresat, iar a scrie poezie înseamnă în primul rînd a scrie unor poeți, a te adresa oamenilor ca poeți in potentia, poetului din om), de astfel de fapte, numai poeților li se pot întîmpla astfel de evenimente: 31 martie este, astfel, o dată-poem, o dată-metaforă, o dată-scriitură și semnătură comună a doi mari poeți români, Nichita și Madi, înlănțuiți de hazard tocmai ca să creeze necesitate.
În care Madi m-a atras și pe mine. Iată-mă prins.
Altfel, la comemorarea cu pricina, de vineri, 31 martie 2023, a lui Madi (cu côté de chez Madi, aș putea, proustian, spune), am ținut să spun că nu-mi place să îmi aduc aminte, ca și cum i-aș fi uitat, de prieteni-poeți, că ei sînt în noi și, intim și public, continuă să lucreze, să ne scrie scriind uneori chiar mai bine decît cei vii, ramași în viață.
Personal, mă "scald" în cei care au contat, împreună cu care am creat și ne-am creat, trăiesc în mediul lor, sînt mediul meu vital intern-extern, mediul și uneori scheletul (de multe ori, eu le sînt fantoma, eu par a-i bîntui pe ei, a nu le da pace), posibilitatea permanentă a adresării interioare către lume ca definție strictă a poeziei, iar astfel de comemorări sînt nu ca o trezire din somn, ci aproape ca un viol: mă prind întotdeauna cu temele nefăcute, obligîndu-mă să ies din comuniunea intimă cu autorii mei (și de mine), cei cu care nu încetez să lucrez, care îmi sînt repere și care nu încetează să mă genereze, să mă zămislească, să mă oblige, tiranic, ca obligație ontologic-morală - morala devenind abia astfel ontologie: ceea ce trebuie să fie totuna cu ceea ce este, dar tocmai în triunghi, prin cei lipsă, care ne țin în legătură -, să-i țin în viață, să poate lucra ca să țină viața (în viață).
31 martie. În plus: 2023.
Împotriva dualismelor ucigătoare (în frunte cu cel viață/moarte), triunghiul rostogolitor, triunghi-cerc și roată, dialectic sau nu (dialectica, față de această structură, e o posibilitate, o eventualitate derivată), din care întotdeauna lipsește, trebuie să lipsească cineva, fără a ști însă, de fapt, cîți și mai ales cine. Din triunghiul intim 31 martie pe care îl formez cu Nichita și Madi (unul dintre mediile mele de viață), poate eu sînt, acum, în mod "funcțional" (pentru ca triunghiul re-generator să funcționeze, să-și desfășoare menirea), cel lipsă, veriga de legătură obligatoriu lipsă, mediul și "mediumul" lor.
3 în 1.03.2023: o dată deja depășită, deja, pentru totddeauna, unicat, în mod singular lipsă.
Un plin și un gol în același timp, în același moment, în aceeași clipă. O legătură foarte puternică. Un strîns nod deschis (deschiderea conferindu-i "strînsura").
Particularizat, în plus, pentru mine, creînd, astfel, un ciudat triunghi literar, al poeziei, al poeziei în timp, ținînd strîns-deschisă istoria: cea care m-a "tîrît" (căci altfel nu pot spune, mama mea mă ferise de morții familiei) la funeraliile (ne-declarat, din rațiuni politice ale momentului, dar efectiv naționale) lui Nichita fiind, tocmai, Madi.
Nu eram conștient de toată această ciudată numerologie literară, sau nu voisem să-i dau atenție, dar vineri, 31 martie 2023, ea mi-a forțat atenția, impunîndu-mi strania-i evidență: în același timp, în cele două (din fericire, iată!) sedii ale Muzeului Național al Literaturii Române (MNLR), din strada Nicolae Crețulescu și, respectiv, Calea Griviței), se co-memorau cele două date împletite, o naștere și o moarte făcute să se întîlnească, de fapt, încă din timpul vieții ambilor poeți, viață împărtășită și împărțită într-o naștere și o moarte suprapuse în afara contingenței istorice, ca să țină, tocmai, istoria.
Numai poeții sînt capabili, împreună (căci a scrie înseamnă a scrie cuiva, adresat, iar a scrie poezie înseamnă în primul rînd a scrie unor poeți, a te adresa oamenilor ca poeți in potentia, poetului din om), de astfel de fapte, numai poeților li se pot întîmpla astfel de evenimente: 31 martie este, astfel, o dată-poem, o dată-metaforă, o dată-scriitură și semnătură comună a doi mari poeți români, Nichita și Madi, înlănțuiți de hazard tocmai ca să creeze necesitate.
În care Madi m-a atras și pe mine. Iată-mă prins.
Altfel, la comemorarea cu pricina, de vineri, 31 martie 2023, a lui Madi (cu côté de chez Madi, aș putea, proustian, spune), am ținut să spun că nu-mi place să îmi aduc aminte, ca și cum i-aș fi uitat, de prieteni-poeți, că ei sînt în noi și, intim și public, continuă să lucreze, să ne scrie scriind uneori chiar mai bine decît cei vii, ramași în viață.
Personal, mă "scald" în cei care au contat, împreună cu care am creat și ne-am creat, trăiesc în mediul lor, sînt mediul meu vital intern-extern, mediul și uneori scheletul (de multe ori, eu le sînt fantoma, eu par a-i bîntui pe ei, a nu le da pace), posibilitatea permanentă a adresării interioare către lume ca definție strictă a poeziei, iar astfel de comemorări sînt nu ca o trezire din somn, ci aproape ca un viol: mă prind întotdeauna cu temele nefăcute, obligîndu-mă să ies din comuniunea intimă cu autorii mei (și de mine), cei cu care nu încetez să lucrez, care îmi sînt repere și care nu încetează să mă genereze, să mă zămislească, să mă oblige, tiranic, ca obligație ontologic-morală - morala devenind abia astfel ontologie: ceea ce trebuie să fie totuna cu ceea ce este, dar tocmai în triunghi, prin cei lipsă, care ne țin în legătură -, să-i țin în viață, să poate lucra ca să țină viața (în viață).
31 martie. În plus: 2023.
Împotriva dualismelor ucigătoare (în frunte cu cel viață/moarte), triunghiul rostogolitor, triunghi-cerc și roată, dialectic sau nu (dialectica, față de această structură, e o posibilitate, o eventualitate derivată), din care întotdeauna lipsește, trebuie să lipsească cineva, fără a ști însă, de fapt, cîți și mai ales cine. Din triunghiul intim 31 martie pe care îl formez cu Nichita și Madi (unul dintre mediile mele de viață), poate eu sînt, acum, în mod "funcțional" (pentru ca triunghiul re-generator să funcționeze, să-și desfășoare menirea), cel lipsă, veriga de legătură obligatoriu lipsă, mediul și "mediumul" lor.
3 în 1.03.2023: o dată deja depășită, deja, pentru totddeauna, unicat, în mod singular lipsă.