16: Enigma curajului și curajul de a fi misterios

Să vă povestesc o pățanie dintre pățaniile mele.

Așadar, am conchis împreună că eu pur și simplu nu mă puteam abține. Corect? În trecut.

Eram la un local, un mic restaurant, cu toții, după o zi de repetiții. Am ieșit să mâncăm și să bem. Eu mâncam ceva sofisticat, probabil o carne scumpă cu fructe și sos și miere, orez în toate culorile, cine mai știe? Beam long island. De fapt, toate fetele beam asta. Era o perioadă.

Știu că ne-am strâns în acel loc fiindcă voiam să le arăt colegilor mei că nu sunt nebună când zic că tipul care servește e îndrăgostit de mine. Într-adevăr, s-au convins că e fiert. Așa ziceau: fiert.

Tipul, un blond înalt, cu trup atletic, vânjos, maxilar pronunțat, buze pline, nas puternic, frunte dramatică și ochi foarte albaștri, avea, totuși, un defect: privea șpanchi. Semăna cu un actor de cinema rus, dar bietului om, îi fugea puțin ochiul drept.

Avea, totuși, o chestie a lui. Intensitatea cu care mă privea. Tipul servea pe toată lumea cu o atitudine rece și corectă, dar când mă întreba pe mine ce vreau să comand, își îndrepta întreaga forță magnetică de parcă voia să îmi devoreze sufletul. Era cam bizar. Părea psihopat. Era un ciudat.

Își făcea de treabă numai ca să treacă dintr-o parte în alta și să întoarcă mereu capul după mine. Își păstra privirea insistentă, calmă, de animal la pândă, numai că el nu era la pândă, îl vedeam toți. Avea ceva de criminal în serie. Avea ceva...

Eu îi răspundeam jucăușă, dădeam din gene, zâmbeam fin, îmi mușcam buza de jos când se uita, îmi plăcea să îmi imaginez că se umezește în chiloței. Băieții râdeau tare. Fetele la fel. Eram curajoasă pentru că aveam public. Pe interior eram din lavă.

Apoi, și el a devenit mai curajos, dar era extrem de jenant, căci lui nu îi ținea nimeni isonul. Nu își mai dezlipea ochii de pe mine. Mă temeam. Își trata ceilalți clienți cu o neglijență autentică, abia aștepta să nu mai aibă nimic de făcut, pentru a se pune din nou pe privit. Atât. Nu flirtat. Doar privit. O privire lungă, exactă, rece ca o Siberie, intensă, manipulatoare, de parcă își imagina cum mă dezbracă și cum mă secționează bucățică cu bucățică pentru ca mai apoi să mă gătească și să mă servească oamenilor din restaurant. Nu mai era sexy. Era pe viață și pe moarte.

Așa că m-am ridicat, în timp ce îi susțineam privirea, i-am zâmbit și m-am dus la toaletă. Am intrat în cabină, am stat câteva secunde, să-l aștept, apoi am ieșit să mă spăl pe mâini. El era acolo. Fusese silențios, dar eu știam că va veni. Îl chemasem, nu?

A vrut să mă sărute direct. Nici măcar nu mi s-a prezentat. Pur și simplu s-a aplecat spre mine. Eu voiam și nu voiam. I-am prins mâna și atunci i-am simțit verigheta. I-am evitat sărutul. A întrebat de ce. Era ca un animal în cușcă. I-am râs în nas și am trecut pe lângă el.

Aveam focuri în tâmple, îmi crescuse tensiunea. Doamne!

Atmosfera devenise insuportabilă; colegii și colegele erau amețiți de la alcool, eu eram amețită de inimă galopândă, tipul își continua procesul prin care părea că mă despică la el în cap. Am cerut să plecăm. Am plecat. Și de atunci am evitat locul acela. Uneori mai treceam pe lângă și sângele îmi zvâcnea în tot corpul.

M-am mai gândit la acel bărbat. Din când în când. M-am gândit dacă îl voi întâlni pe stradă, prin oraș. Dacă va veni la teatru vreodată, când eu voi juca. Simțeam dorința să fiu admirată de el și să știe ce fac. De ce a crezut că sunt o ușuratică? E o diferență între a face experimente pe propria persoană și a fi neglijentă din libertinism. Eu mi-am calculat întotdeauna mutările, chiar și ratările.

Au trecut trei ani de atunci.

Ieri am intrat în Prăvălia cu Cărți să îmi cumpăr, din nou, compulsiv, o grămadă de noi comori pentru îmbogățirea bibliotecii mele, minții mele, inimii mele... Apoi mi s-a făcut foame și am intrat în cafeneaua de lângă, să îmi iau o prăjitură mică, poate. Nu mai fusesem niciodată acolo.

În stânga, patru bărbați la costum, bruneți, întunecați, cu barbă și grizonați, și-au oprit conversația cu o pauză bruscă, pentru a-mi încasa prezența în micuța cafenea în stil parizian, în care nu mă gândeam vreodată că voi întâlni așa public. Mă felicitam pentru cât de aranjată ieșisem din casă.

Apoi am mers glonț spre blatul unde se servea cafea to go și produse de patiserie și pe măsură ce înaintam, gâtul mi se usca, iar genunchii mi se înmuiau... pentru că era... el...

Doamne, Dumnezeule, era neschimbat! La fel de frumușel și ciudat, cu ochii albaștri de killer, cu cel drept puțin stricat... Servea în cafenea acum, ceva mai central. Nu îmi venea să cred! Puțin surprins, de parcă am lăsat jocul neîncheiat cu două secunde în urmă, nu cu trei ani, mă sfredelea... mă recunoscuse! mă recunoscuse! Devenise emoționat, bucuros, dar toate astea în timp ce era rece!!! Foarte rece! Cum să explic asta?

Ne-am prefăcut amândoi. I-am cerut un croissant cu unt, el m-a servit, i-am spus "card", el mi-a întins să pun telefonul, și ne-am atins buricele degetelor pentru cinci secunde extrem de lungi. Deja au intrat alți oameni, eu nu l-am mai privit în ochi, am zis "pa", el, "pa" și i-am admirat fugitiv verigheta aurie care era tot acolo.

Am plecat ca o furtună. Bărbații de la masă mi-au încasat și ieșirea, căci m-au condus cu privirile lor până afară, prin geamul cafenelei.

Am fugit. Ochii ăia, ochii ăia strâmbi și frumoși, inexpresivi, de diamant... Doamne... M-am gândit că mă urmărește. Că își schimbă frecvent locul de muncă, de la un local la altul, că îmi ia urma, că mă adulmecă ca un câine. Vrea să mă omoare, da. Iar acum că m-a găsit, nu va mai dura mult.

De ce?

Pentru că am de gând să mă duc din nou. Da, am de gând să mă duc și să-l întreb direct. Vrei să...? Vrei să?

sau poate mai bine
Mă mai recunoști?

și să-l invit la o cafea numai ca să îl pun să vorbească normal, omenește, să descopăr că nu e psihopat, ci un prost plictisitor, neinteresant, să fac să dispară toată magia și să nu mă mai tem pentru viața mea din cauza unei fantome cu verighetă.