18: Să faci din zid, perete

Pink Floyd VS Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând.

Mama lui E. îl roagă să meargă la slujbă, să ia lumină, dar E. merge la ziua prietenului său, F. și bea și cântă toată seara-noaptea cu oameni buni, artiști, minunați. E mai bine decât printre babe, decât în frig. Ei cântă blues inventat și mănâncă tort. Acasă, mama mănâncă pască și drob și privește lumânarea cum arde.

Dumnezeu a intrat în toate casele. Dumnezeu stă în acordurile de chitară și îi spune lui F. la mulți ani, băiete, iar prietenele mele de la București, au ieșit la terasă, acolo unde Dumnezeu stă în paharul de șpriț. Iisus se naște în Capricorn. Ca Hamlet. Dar moare și învie în Berbec.

A. stă singură în bucătărie. Mănâncă mămăligă și sarmale făcute de ea. Dumnezeu stă în sarmale și știe că singurătatea poate fi o binecuvântare, dar și un blestem. D. a desenat toată ziua. E mahmură. Dumnezeu stă în schițe și în stomac și în vomă. Am alți prieteni care au plecat la Botoșani, acolo unde Dumnezeu a scuturat cu rouă. Și prieteni care beau pivă și șampanie, în Chișinău, acolo unde Dumnezeu a bronzat văzduhul. Spre Ucraina, la Drochia, în Sergheuca, Dumnezeu s-a ascuns într-un scaun șubred pe care stă o mamă singură care privește lumina și se gândește la Moscova. Tare frumos trebuie să fie acum în Moscova! Dumnezeu stă în ceafa lui Putin. Și în gloanțe. Și în piepturile fripte, lovite de gloanțe. Dumnezeu n-a plecat din Ucraina.

La București, fratele meu umblă de colo-colo, cu Dumnezeu în lesă, legat. Câteva străzi mai devreme, V. privește un film bun. Îi plac filmele bune. Dumnezeu joacă în toate filmele bune. Dumnezeu stă în somnifere. Dumnezeu ne adoarme pe toți.

Eu adorm greu.

Visez o vilă de piatră albă, în Sevilla, acolo unde, deasupra apei, o femeie superbă, își bea cafeaua. Ea e lungă și are o piele ciocolatie, cea mai frumoasă piele din lume. Are părul negru, buclat, sălbatic, uscat de nisip și soare, foarte des, foarte lung. O aluniță mică, deasupra gurii mari cu buze perfecte, seamănă cu un trup de furnică. Un nas drept cu vârful puțin în vânt, seamănă cu un bot de lupoaică. Ochii electrici, albaștri ca marea. Gropițe în obraji. Sâni plini. Picioare de dansatoare de flamenco. Ea scrie o scrisoare... O scrisoare...

Din spate, o privesc flămânzi mulți bărbați chipeși, pume lihnite.
Târfa. Târfa. Mi-a frânt inima. Și cu tine s-a culcat? Da. Și cu mine. Ți-a frânt inima? Da. Măcar te-a iubit. Nu. Îți făcea crize? Da. Și mie. Nu e capabilă de dragoste. Dar e nebună. Știu. Și cu mine a făcut pe nebuna. Am liniștit-o. Eu nu. Dar tu? Nu. Nici voi. Nu. Eu, da. Ei, da? Cum? O futeam bine. Ei, asta nu se clasează. Cum adică? O mai vrei? Da, o mai vreau. Nici nu se uită. Hai, târfo, întoarce capul spre noi. Spre mine. Ba spre mine. Nici nu se uită. Nu o să se uite. Nu îi place să se uite înapoi. Dar ea mereu se uită înapoi! Serios? Da! Privește ea înapoi? Întotdeauna! Când. Când nu o vede nimeni, probabil.

Femeia se întinde la soare. E complet goală. Soarele îi atinge cu mierea lui, firele țepoase de păr pubian, negru. Pielea dintre picioare e aspră ca o limbă de pisică. Dar înăuntru e moale și umed. Bărbații salivează. Nu pot ajunge la ea. Ea scrie, scrie, scrie o scrisoare...
Hassan, scumpul meu, te iubesc. Trebuie s-o știi. Nu mai pot să mă ascund, iubitule, nu mai pot. Te iubesc dintotdeauna și nu ți-am recunoscut-o niciodată. Poate că dacă o scot din mine, voi înceta să te mai iubesc. M-am rugat, Hassan, m-am rugat să nu te mai iubesc, m-am rugat cu patimă, cu credință. Mi-am dorit-o cu adevărat. Mi-am dorit-o când ai cerut-o pe Amalia în căsătorie. Mi-am dorit-o la nunta voastră, în Lisabona. Mi-am dorit-o când s-a născut fetița. Mi-am dorit-o când a murit fetița. Mi-am dorit-o când ai divorțat. Mi-am dorit-o când ai rămas singur. Chiar și când făceai dragoste cu mine, îmi doream să nu te mai iubesc. Hassan, dar te iubesc. Te iubesc. Știu, te șochează. Mereu ai vrut să îmi înțelegi construcția și sigur te întrebi cum am putut să țin tăinuită această dragoste, în timp ce îți eram aproape, ca o soră, în timp ce îmi trăiam aventurile cu toți acei... Hassan, îți jur, dacă m-aș putea înțelege! Iartă-mă că voi avea curajul să îți trimit aceste cuvinte, că le vei citi, că voi distruge totul, că adevărul e fragil și distructiv, totodată, că îți dăruiesc această responsabilitate a conștiinței. Eu știu că nu e posibil ca tu să mă iubești așa cum eu te iubesc pe tine, dar dacă vei avea vreodată nevoie de dragostea mea, trebuie doar să vii și s-o revendici. Sunt toată a ta. Așa cum am fost mereu.

Când mă trezesc, mama îmi spune că a făcut salată boeuf cu rodie, special pentru mine. Mama pune rodie peste tot, la solicitarea mea. Îmi place să fie rodie în orice.
Dumnezeu stă în rodie.

Unii copchii trebuie să reziste acasă. Alții se simt cel mai bine acasă. Dar noi, ceilalți, avem nevoie de răbdare ca să rezistăm acasă, trei zile legate. De ce așa? Să vină psihologi să explice. Eu nu pot. Unii părinți insistă să respecte tradițiile. Pentru aceia, pentru acei părinți care judecă tineretul cum că e imbecil, necitit, vulgar, cum că nu știe să facă nimic, unii copchii trebuie să reziste acasă.

Cum ar fi putut fi altfel, acasă? N-am inimă să explic.

Cred că n-am lipsit destul de mult timp de acasă. Dacă aș fi lipsit destul, m-aș fi întors altfel. De fapt, sunt foarte obosită. Mă dor fizic drumurile. Așa se face, așa trebuie, așa e tradițional. Să mergi acasă când e Paștele. Nu în Dubai, de exemplu, acolo unde o actriță care-mi place mie mult, se distrează pe cinste.

Aici s-a luat curentul. Nu e semnal, nu e lumină, nu e internet. Prima mea reacție a fost extrem de violentă. Apoi am fumat o țigară ca să mă calmez. Am lăsat treaba neterminată, conversații în aer, obligații pe care nu le pot îndeplini. Prea departe de oraș ca să chem un taxi. Vă imaginați, cred, cantitatea de nervi ce clocotesc în mine. Și gândurile care zic de ce n-ai rămas la București? erai la masă cu toată lumea, acum, te simțeai bine. sau lucrai la scenariu, acum, așa cum ți-ai propus. N-am internet și simt cum îmi scapă lucrurile de sub control. Nu pot anunța nicicum mă scuzați, trimit mâine, citesc mâine, vorbim mâine, comentăm mâine, te ajut, te ascult, ne certăm mâine. Nu. Am dispărut. Pur și simplu. Beznă, o boxă care a supraviețuit, muzică veche și adulții care beau vin de țară, fumează țigări, nu se simt cu nimic mai incompleți fără acest internet. Ce caut eu aici? Și nici măcar nu pot să mă îmbăt. Doamne, cum aș bea acum... Damigene.

Sunt apatică. Sistemul meu nervos a înregistrat un comportament specific. De cum am intrat în Bacău, am devenit apatică. Brusc. Observ asta în mușchi. Când intru în București, devin deodată mai activă, mai vie. Acolo e lumea mea, acum. Să explice altcineva. Eu nu pot. E chinuitor. O fac pentru familia mea. De aia vin. Nu e voință proprie. E tradiție. E obligație. Așa se face. Așa e frumos. Și apoi șantajul emoțional insuportabil mi-e dor de tine sau o să îți pară ție rău când n-o să mai fim sau încearcă să îți schimbi gândirea sau noi suntem buni numai ca să îți trimitem bani și atât? sau nu stai cu noi deloc! Doamne, când o să am copchii, ajută-mă să nu vorbesc niciodată așa!

Trebuie să mă forțez să adorm pentru ca timpul să curgă mai repede. Dar cum să adorm? Eu adorm greu. Regret atât de mult că nu am somniferele cu mine. La cât sunt de nervoasă, aș fi luat vreo patru-cinci pastile.

În cameră dormim cinci. Intimitate zero. Adică ce urăsc eu cel mai tare. Limite încălcate de familie. Abia pot să-mi strunesc gândurile. Și ce e cel mai urât, e că n-am fost anunțată. Dacă aș fi știut, n-aș mai fi venit. Poate vorbesc în somn. Poate urlu în somn. Poate eu plâng înainte să adorm. Poate mă masturbez dimineața, nu știu. Poate, poate, poate. Poate mă piș pe mine, în somn. Nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să mă aflu în așa situație. Poți să reziști și tu o zi! Nu vreau să mai rezist nicio zi! Nu vreau să mai fac compromisuri! Niciodată. Vreau doar să mă simt bine, relaxată, liniștită și să fac ce am eu chef să fac.

În mintea mea a prins rădăcini ideea de a mă culca în mașină.

Aș vrea să fiu un om rău, rău, rău, rău, rău, rău, psihopat de rău, ca să pot scrie lucrurile astea, fără să simt remușcări. Fiindcă știu că rănesc. Adevărul rănește. Să explice altcineva. Eu nu pot.

Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând.

Noroc că nu mi-a pus nimeni întrebări despre căsnicia mea ratată. Mulțumesc pentru decență și simț.

Urez familiei mele să mă vadă cândva și în toane mai bune. Până atunci, o să mă simt în continuare vinovată pentru starea mea de căcat. Și vina o să mă sape ca un cancer pe interior.

Ajută, Doamne, necredinței mele!

Tare păcătoasă mai sunt. Tare măruntă. Lipsită de înțelepciune. Deloc veselă. Cică sunt frumoasă când zâmbesc. Hai, serios? Când m-ați văzut pe mine zâmbind cu tot sufletul? Când? Când?

Zicea un cântec owner of a lonely heart (much better than a) owner of a broken heart.

Vreau să fiu Winnetou. Vreau să fiu singuratică și respectată pentru singurătatea mea. Sălbatică. Nu mă descurc cu oamenii. Îmi distrug toate prieteniile, toate amorurile, pe rude le fac să se învârtă haotic pentru mine, fiindcă e evident că nu mă simt bine.

De fapt, vreau o persoană care să mă înțeleagă, pe lumea asta. Să nu mă judece, să nu-și râdă de mine, să nu-și bată joc de patetismul meu, să nu-mi spună că sunt prea dramatică sau prea narcisistă sau prea tristă sau prea arogantă sau prea indolentă, cineva care să știe că-s fragilă și sensibilă și să mă iubească. Să mă iubească și să mă înțeleagă, în același timp. Să zică ești insuportabilă pentru alții, dar eu te ador. Ceva de genul acesta. Cineva care nu m-ar bârfi niciodată cu nimeni și care ar fi mereu de partea mea. Sincer până la capăt. Care nu-mi ascunde lucruri. Față de care să nu mă ascund. Care nu m-ar trăda niciodată. Momentan nu văd potențial pentru asta decât în frate-miu. Dar trebuie să mai încerc terenul. Firea mea romantică ar dori ca persoana aia să-mi fie iubit. Știți despre ce vorbesc.

Evident, nu mă deranjează să fie, totuși, Alexandru. Suntem legați prin sânge, am stat în același stomac, de fapt e foarte simplu. Amândoi născuți într-o vineri, Vinerea Mare a mamei, amândoi la 16:21. El pe 16 ianuarie, Capricorn, ca Iisus născut; eu pe 21 martie, Berbec, ca Iisus mort și înviat a treia zi.

Și nici măcar n-am inventat asta.

(Și imediat ce-am terminat de scris ultima propoziție, a venit curentul. Pot trimite acest eseu.)