19. Radonița

21 aprilie. e ziua Ecaterinei cea Mare, una dintre bunicile mele istorice. Chipu-mi strălucește, eu tare frumușică sunt în fotografii, dansez și râd, prietenii mei sunt foarte mândri și mulțumiți de mine. Ce bine că nu te mai plângi. Ce bine că nu mai plângi. Ce bine că nu mai bei. Ce bine că ești sănătoasă. Ce bine că nu vedem o gaură neagră.

acasă.

îmi caut disperată pastilele. mai am? mai am? nu știu unde sunt. o singură, ultimă pastilă de prozac. două folii de somnifere. și o cutie întreagă de efectin. pe rețeta de la mizeria aia de obregia scrie data. 03.01.2023. valabilitate trei luni. bleadi. caut un pix cu pastă albastră și din 01 fac 04. acum pot să îmi mai iau o tură. apoi din 04 o să fac 06, din 06, 08 și uite așa o să am pastile tot anul.

afară.

cămașă roșie, mișcări puternice. dans, dans, dans. pe interior sunt o felină. tapetul de mușchi e cu pete de leopard și dungi de tigroaică. șold, gât, gambă, umăr, coapsă, omoplat, gleznă, limbă, țac, țac, ritm, ritm, țac, țac, dans, dans, dans. și gura roșie râde larg și nimeni nu știe nimic.

acasă.

vreau să îmi șterg tatuajul. un trandafir roșu cu spini. îl port de șase ani, dar de fapt îl port de mult mai mult. e timpul. să îmi bag o foarfecă pe sub petale și să-mi decupez pielea? foarte, foarte, foarte tentant. foarte tentant. deschid google. îndepărtare tatuaj. imagini cu niște cicatrici scârboase. ce mă fac? ce mă fac? mi-l scot, apoi îmi fac altul. peste rană. am hotărât.

afară.

acasă.

stând în pat, încerc să adorm. pe burtă, poziția mea de somn favorită. simt o apăsare pe coaste și pe spate, de parcă cineva și-a așezat greutatea trupului peste mine și îmi strânge ușor și sigur pătura, și mă face cocon. primul gând e că e Dracul care a venit să mă omoare. ca de obicei, primul gând e Dracul. numai că nu mă mai tem, ca atunci când eram o copchilă. acum sunt curioasă de el. pur și simplu cinică. totul e atât de real, simt strângerea corsetului diavolesc și îndrăznesc să îl întreb dacă vrea să ne-o tragem. unii ar zice că sunt proastă. fie, să zică. eu nu văd ce altceva poți face cu Dracul atunci când se bagă cu tine în pat, deasupra.

afară.

acasă.

dorm cu rozariul la gât și am vise frumoase. în sfârșit vise frumoase și odihnă.

afară.

m-am apucat de niște exerciții care să mă epuizeze fizic. am febră musculară și mă mișc de parcă nu am carne, ci stâncă.
citesc o carte excepțională care tratează multe teme surori mie: seducția, ura, adorația, amăgirea.

Simt că ar trebui să îmi îndeplinesc datoria, însă nu pot avea încredere nici măcar în propriile mele simțuri, căci ele sunt profund legate de statutul oniric al ființei raționale ce mă reprezintă. Nimic nu e aievea. Ura din mine, ura imensă pe care o simt tot mai puternic, devine flămândă. Nu mai e de ajuns o creștere prin ea însăși, ea are nevoie de fapte, de gesturi, de satisfacții care să îi întețească flacăra în mod plăcut. Datoria față de ură.
Trebuie să îmi aleg victimele. Nu se poate să acționez fără măsură, căci, reușesc, uneori, să văd dincolo. La capătul nebuniei, stă blândețea învinsului (adică eu, eu sunt mereu cel învins).

Acest joc ,,vreau / nu-ți dau" dintre mine și destin se va sfârși numai când, în chip tragic, destinul mă va reduce la tăcere. Și nu voi mai avea dorințe. Până atunci, ura o să îmi ardă pieptul, iar pieptul meu va striga și mai tare: VREAU!, iar cerul va răspunde ca un bici: NU-ȚI DAU!, iar eu mă voi frânge doar pentru a urla încă o dată, și mai tare!

Un schimb de replici teatrale ascunse privirii omenești.

În jurul meu sunt doar hiene care îmi adulmecă boala. La început spun cuvinte mari, pe care, bineînțeles, nu le vor onora, după care nu vor mai spune cuvinte deloc. Regresul. Maladia capătă forma pretențioasă a banalității, iar hienele își pierd interesul. Din punctul acesta de vedere, plictisul m-a salvat. Liniște. Liniște. Nimeni în jur. Taci, taci, taci.

afară sau acasă, cine mai știe?

Sunt într-o celulă cu pat de spital și ascult șușotelile de pe hol. Cât a rezistat? întreabă unul. Patru luni, până în mai, zice altul. A rezistat ceva! mă laudă o fată. Știam că n-o să mai reziste mult, se vedea pe ea... face un tip pe deșteptul. Noi am fost acolo pentru ea, am pus-o pe picioare, era bine, se descurca! Da! Da! Da! aplaudă ca focile la circ. Da' câtă atenție trebuia să îi mai dăm? Avem și noi viețile noastre; uite, eu am probleme la muncă și mă cert cu familia... Nu, sigur că nu mi-am bătut joc. Putem profita de ea, putem profita de ea. Mereu vom putea zice că am fost acolo când a căzut. Și nu poate contesta asta. Îi curge spumă din gură? Da, asta e cam nasol.

Dar patul e gol și nu e niciun hol.

"As God is my witness, I'll never be hungry again!"

Și înlocuiește hungry cu orice e trist și indezirabil, patetic, apoi dă volumul la maxim pentru viorile alea căci s-a terminat prima parte din Gone with the Wind, iar pe mine mă doare pumnul de când stau așa cu el strâns și cu brațul ridicat, militărește, dură, dură în fața vieții.

acasă.

Am scris cu creionul pe spatele cărții: Kierkegaard, Nietzsche, Baudrillard.

Poate că am avut întotdeauna, de fapt, numai prieteni deja morți. Și așa sunt și eu.