20. Foarte scurt eseu

,,am vrut un geniu și m-am ales cu un om bun"

Spune Marcel Iureș în Creatorul de teatru (semnat de Thomas Bernhard, regizat de Dabija) cu gura tatălui către fiu. Tatăl fiind o entitate dominantă, artistică, intelectuală, care îi admiră pe Shakespeare, Goethe, Kierkegaard, Churchill, Mozart, Marie Curie ș.a.m.d., un artist obscur, un posedat de teatru, care nu reușește să insufle copiilor săi, acest spirit înalt.

Chiar înainte să intru la spectacol am început Mierea leului de David Grossman. Acolo am citit asta: "un interviu mișcător dintr-un ziar, luat cândva mamei lui Andrei Saharov, celebrul fizician rus și laureat al Premiului Nobel. A vorbit despre fiul ei cu mândrie, bineînțeles, și cu dragoste, dar la sfârșitul interviului a spus cu un soi de oftat: «Uneori mă simt ca o găină care a dat naștere unui vultur.»''

Imaginați-vă acum, vă rog, cum e să te fi născut și să fi trăit între doi poli, între doi părinți, unul ca acest creator de teatru, iar altul ca această punte de susținere de pe care să îți iei zborul, din când în când. Tata și mama. Iar eu, echilibrul șchiop dintre cei doi. Pentru unul, niciodată îndeajuns de bună, iar pentru celălalt, absurd de genială. Unul care nu mă vede în toată strălucirea mea, iar altul, care nu-mi poate înțelege handicapul.

Se poate să fiu, de fapt, o epavă mediocră, lustruită pe jumătate și care nu face altceva decât să se scufunde la nesfârșit?

Cu siguranță acestea nu sunt adevăratele mele gânduri, ci problemele de suprafață ale unei frânturi de copil care își adoră părinții.

Dar destul despre p(ă)rinții mei. Să vorbim despre mine.

Eu nu mai pot scrie. Aproape deloc. Scriu despre tristețe, ceea ce a devenit neplăcut de la un moment dat, fiindcă nimeni nu vrea să citească la nesfârșit despre așa ceva. Dar lumina și nefirescul gândirii pozitive nu sunt ursitoarele mele. N-au fost. Nu sunt. Nu ne cunoaștem.

Îmi doresc să absorb frumusețea. Mi-aș dori să gândesc cu sufletul lui Alessandro Baricco și să privesc lumea așa cum trebuie ea privită dacă nu îți dorești să îi atingi capătul. Eu n-aș dori, numai că nu mă pricep la treburi de astea ca liniștea, pacea, armonia. Ceva, tot timpul, mă tulbură, mă îngrozește sau mă înfurie.

Aș vrea să îmi găsesc un învățător destul de priceput și de generos care să-mi călăuzească pașii timizi, foarte timizi, timizi și reci spre fericire. Sau nu, nu fericire. Altceva.

În orice caz, trebuie să fac promisiuni vântului, mării, stâncilor și munților că nu îi voi mai trăda niciodată. Căci am trădat pământul pe care calc și cerul sub care respir, atunci când am început să urăsc. Și urăsc, oh, încă urăsc. Cu profundă pasiune. Ca cel mai fidel îndrăgostit.

Și ceasul sună...

Pe de o parte ura, pe de altă parte toate sufletele dragi strânse în buchet.

Mulțumesc, Doamne, pentru cât îmi dai, chiar dacă eu vreau mereu mai mult.