Sub influența unei cărți negre

Mi-aș dori să scriu o poveste care să nu se adreseze nimănui, pe care să nu și-o poată însuși nimeni, dar care să placă tuturor. Asta, dacă e să dezbatem, ar însemna să posed un fel de măiestrie a imaginației, să descopăr originea unei idei necunoscute, să inventez roata a doua oară, după cum s-ar spune.

Dar să pornesc de la evenimente mai concrete.
E povestea a patru fete care s-au suit pe umerii înstăriți ai părinților și care au plecat în America, de bună voie și neoprite de nimeni. Una în Boston, alta în Santa Barbara și cele două gemene la New York.
După nici un an, s-au întors acasă cu obrajii flancați de lacrimi. Nimic nu e ca acasă, totul e greu, e complicat, n-ai voie să spui cuvinte, e greu să fii străin, dar acolo toți sunt străini! dar să fii român e și mai greu. E greu să fii român la tine acasă, de-apoi în State. Credeam că nu o să-i pese nimănui! Europa ne judecă, europenii ne umilesc! Dar americanii? Americanii nici nu știu de existența noastră... Nu e greu să fiți românce, e greu să fiți proaste și fudule! Plecarea celor patru a fost o tâmpenie, un capriciu pe care părinții l-au transformat în moft satisfăcut.
Nu ne putem adapta! Aceasta a fost concluzia.
Cel mai mult i-a plăcut lui C. în Santa Barbara, deși nu a vrut să vorbească foarte mult despre asta. În schimb, gemenele P. și I. pretindeau că s-au dat în vânt după niște evenimente din New York care vor șoca grupul de acasă pentru eternitate. Aveau povești pe care ar fi putut să le inventeze sau chiar trăite, dar, oricum, nimeni nu putea să fie sigur, iar asta pentru că gemenele nu fuseseră mai niciodată persoane de cuvânt. P. mințea frecvent despre lucruri banale și nefolositoare de dragul de a minți, iar I. avea o imaginație care o făcea să confunde, probabil, ceea ce crede cu ceea ce nu crede.
În orice caz, în peregrinările lor, pare, au întâlnit mahări, starlete, prostituate, boschetari ambulanți, drogați, vedete queer, mexicani libidinoși, toate clișeele, de fapt, pe care le poți pune stupid într-un cadru prăfuit newyorkez. Poveștile, dacă erau inventate, ar fi fost reclamate pentru judecata lor, cel puțin din punct de vedere ideologic. Dar să nu ne facem griji de asta.
Odată întoarse în țară, cele patru s-au înscris la facultate și au intrat. Nu contează în ce domeniu. Liber la cugetare.
Decorate cu podoabele vanității lor nesofisticate, imaginându-și că cele câteva luni petrecute în America le conferă un statut înalt printre bieții studenți români care n-au văzut lumea și care n-au vomat absint între doi pereți murdari din inima Statelor, fetele s-au ales foarte rapid cu o etichetă clară.
Eu nu le-am cunoscut, dar știu că miasma aroganței lor plutea ca o aureolă blestemată deasupra capetelor cochete, astfel încât au alungat orice potențială prietenie. Se aveau, deci, numai și numai, una pe cealaltă.
Marginalizate acolo, marginalizate aici... nu e o bucurie. Ba chiar o povară.
Nu știu ce s-a ales de ele. Și nici morală n-am.

De ce-mi vine să plâng atunci când aud imnul României? Ce sisteme subconștiente mi-au fost implementate din școală? De ce mă interesează atât de tare ce se mai alege de limba și cultura noastră strămoșească? De ce îmi pasă dacă se pierd capitole importante din lexic? De ce prețuiesc un dat al nostru, inefabil, care știu că are două chipuri?
Exact ca măștile acelea de teatru... român trist, român vesel, român comic, român tragic, român salvat (adică plecat sau bogat?), român condamnat. Român bețiv, bețiv.

Am o mare pasiune pentru cinema. Închid ochii și îmi închipui pe peliculă grupul de fete care încep să își scoată ochii una alteia, cu o daltă mititică pe care o folosesc politicos, pe rând. E sânge sub ele, e sânge peste tot; mai ales gemenele sunt foarte pătimașe în treaba asta.
Inserez un monolog dramatic și gata comedia!

Mă cuprinde o oboseală de nedescris, o dezolare și un nerv uriaș când stau la coadă, să-mi cumpăr bilet de tren, la CFR. Apoi pe peron. Și apoi tot drumul, în tren. Căile Ferate Române îmi oferă mai mereu șansa să gândesc ce bine ar fi în altă parte, numai la noi nu.

Și unde să ne ducem? Când cunoaștem numai trei culori le lume?

Arta de a-ți duce vinovăția în cârcă, apoi în brațe, ca pe un pepene sau pe un bebeluș.

Și tu voiai să zici că pruncul aduce a fruct? Suntem prea urâți când ne naștem. Părinții sunt obligați să se îndrăgostească de noi. De niște lemne cu vârf de cartof care urlă.

În viață, toți se iau prea în serios.
Iar eu cred mult în cinema.