prima psihoză

Îngerul stătea în fața mea și nu spunea nimic. Eu îl rugam: "Îngerule, spune ceva! Nu mai sta în fața mea fără să spui nimic!" Dar el stătea în fața mea și nu spunea nimic.

Din când în când, o ușoară adiere îi sufla prin penele maiestuoase ale aripilor sale, care tremurau subtil. Atât de lin și de adânc, de-aș fi zis că respira prin aripi.

A stat așa vreo patruzeci de minute, cu o mină severă, cu buzele aspre, încleștate, cu ochii ascunși. Eu nu mi-am permis să mă mișc prea mult. Doar mă mai aplecam ușor în jos și îmi frecam florile genunchilor, fiindcă amorțisem îngrozitor.

Dar nu am avut curajul să mă așez. Dacă îngerul stătea în picioare, ferm și drept ca o lumânare, m-am simțit datoare să fac la fel.

O datorie stupidă, până la urmă, fiindcă întotdeauna cei mai rebeli sunt cei mai simpatizați, așa că poate ar fi trebuit să nu mai țin cont de maniere, poate mi-ar fi vorbit mai devreme.

Câștigă eticheta, educația, aerul, eleganța, stilul, rafinamentul, grația, noblețea, snobismul în fața sălbăticiei, impulsului, pasiunii, veseliei, sentimentalismului, curajului, sincerității? De fapt, nu câștigă nimeni nicicând, dar luptele se dau de când mă știu; nu știu cât mai rezist. Războiul are un ritm bine definit.

Primul lucru pe care mi l-a spus îngerul, a fost să plec spre mare. Și așa am făcut. Mai mult cu o ușurătate a întregului trup care în sfârșit redevenea mobil decât cu o curiozitate de proporții considerabile. Am plecat spre mare pe jos, cu el în urma mea. Tot drumul am vorbit lucruri mărunte, flecuștețe și banalități, am glumit, am comentat vremea, oamenii, dar nu-mi puteam alunga gândul ironic asupra alegerii lui de a merge cu mine, în loc să își ia avânt în aer și să zboare.

Dacă aș fi avut aripi, n-aș mai fi suportat chinul acesta. Mersul, mersul, mersul lung și adus de spate, mersul fugar, bezmetic, care se croiește din el însuși spre el însuși, care nu duce nicăieri, de fapt, care ne aduce împreună, care ne desparte, mersul, mersul, pași mărunți, pași mari, pași timizi, pași hotărați, pași de seducție, pași de nostalgie, pași în tandem, pași din singurătate, pași de mâță, pași de doliu sau pași de casă nouă.

Aș zbura necontenit, fără scop. Aș simți vântul cum mă învelește și mă pișcă, aș inhala norii, aș privi orașele de deasupra și munții, lacurile. M-aș întoarce la fel de repede cum am dispărut, aș ajunge unde îmi doresc, în câteva clipe depline...

Îngerul m-a trezit din visare când m-a scuturat blând de umărul drept al cămășii. "Am ajuns.", a spus. Avea o voce joasă, baritonală, un pic mărunțită și trecută prin zimți. Când m-a atins și mi-a spus asta, m-au trecut fiorii din stomac în spate și înapoi. Sunt foarte sensibilă. Mai ales la atingere.

Cât am stat în fața mării, nu pot estima. M-am suit pe pietre și am mers pe dig, până la capăt. Acolo, în mod surprinzător, nu mi-am dorit să mă arunc. Îmi plăcea să privesc. Atât. Liniștea mă inunda, respiram ca un copil bine crescut și o senzație dulce ca mierea m-a cuprins, atunci când am numărat zilele de când apăruse îngerul.

Stătea acolo în fața mea, cel mai adesea, obligându-mă cu privirea. Nu mă disprețuia, dar nici nu știu dacă eram copilul său favorit. Nu vorbea niciodată când îl imploram eu: "Îngerule, spune ceva!". Spunea doar când voia el.

N-am înțeles de ce am avut nevoie de el. Nu m-am rugat să rămân însărcinată, nu m-am rugat să fiu ajutată, înțeleasă, nu m-am rugat de sufletul nimănui. Și atunci? Acest înger e o plăsmuire a psihozei mele extravirgine care face boboci de floare pe scoarța cerebrală din craniul meu?

Deci nu se întâmplă nimic dacă alunec ușor...? Alunec, alunec, pe pietre, mă zgârii, mă lovesc, alunec, cad, mă julesc, sânge, apa rece, colț de stâncă în ochiul drept, gură spartă, coaste rupte, pipi pe mine, sistemul nervos a cedat, iau apă la bord, iau apă la bord, multă apă! Mă scufund, mă scufund, de ce la mare? Îngerule, de ce ai zburat, în sfârșit, abia acum?

În timp ce eu mă scufund tot mai adânc, îngerul se înalță tot mai tare, iar între noi, depărtarea devine sufocantă și dureroasă. Mă înec în mare, cu capul spart în zeci de cioburi, fără niciun chef de moarte. Cel mai tare aș dormi și aș visa la zborul curat al îngerului.

Mă ronțăie peștișorii din adâncuri ca pe turte sau ca pe biscuiții cu ciocolată. Iar îngerul devine un punct negru spre soare, strălucind ca un astru mândru și special.

Așa aș dormi, dacă nu ar trebui să adorm pe veci!