o trezire

"Hai, Katyushă, că poți! Încă un etaj!" mă încurajam, mușcându-mi obrajii pe interior. Îmi tremurau picioarele, dar mai rău îmi tremurau umerii, căci în brațe n-am forță. Mă rugam să reușesc până la ultima treaptă, fără să cedez sub această greutate. Același gând, același gând atunci când îmi car singură valiza uriașă: gândul că n-am bărbat. Un gând de care mi-e rușine, dar evidența lucrurilor nu poate fi înlăturată nici măcar de ideologia feministă agresivă. Pur și simplu n-am putere, sunt plăpândă, am multe lucruri și da, da, am nevoie de ajutor!

Am reușit să ajung la final, simțind un cuțit în stomac, simțind cum vertebrele îmi ard și cum pântecul se face o spirală, ca un melc. Cred că îmi vor exploda ovarele de la efortul fizic.

Până la urmă, vântul și soarele mi-au oblojit corpul, iar tremuratul a încetat. Până la urmă n-am avut nevoie de ajutor.

Mă gândeam la Sfânta Elena, poate a suflat spre bagaj și l-a făcut ușor cât o cruce de dus, crucea mea de dus.

Ieri a fost 21 mai. Onomastica mea. M-am cinstit cu carne în sos de rodii și lămâie, cu un sos alb ca un iaurt și boabe de rodie și nuci prăjite. Un deliciu.

Ieri m-am îndrăgostit de două ori. Pe plajă. Prima dată de un tânăr misterios care stătea pe un scăunel, aproape de mare, absorbit cu nasul într-o carte. Mi-am pus ochelarii pentru a-i observa chipul, dar avea un păr atât de bogat și de buclat, castaniu precum ciocolata caldă, strălucind auriu în lumină, că-i acoperea toată fața, cu fiecare gest al brizei. Am așteptat să-i descopăr trăsăturile o vreme, dar fără succes. Nu eram îndeajuns de îndrăgostită încât să mă apropii. Sau poate mă temeam să nu fie hidos. Sau să fie superb, dar să lectureze o tâmpenie. Distanța face totul mai frumos. Am rămas pe loc.

Apoi m-am îndrăgostit de o fată care se plimba pe limba apei, lăsând spuma valurilor care se topesc să îi atingă călcâiele. Culegea scoici și era îmbrăcată în albastru. Pe mine mă dezarmează complet culoarea albastru, mai ales la o rochie de pe o fată. Rochia nu dezvăluia mare lucru, doar niște gambe fine și glezne suficient de subțiri cât să fie lăudate, dar nu ireproșabile. Avea un păr lung, chihlimbariu și încurcat. Părea o nălucă la marginea mării.

M-am schimbat. Vreau să spun că sunt mândră de mine, dar și fascinată. De când cu divorțul, durerea, spitalul de toxicomani-depresivi, de când m-am despărțit de alcool, ceva înăuntrul meu și-a modificat puternic constituția. Poate că e și de la faptul că-l citesc pe Spinoza acum, dar parcă îmi recuperez forța cerebrală. Îmi recapăt rațiunea, îmi recuceresc gândirea, sunt stăpână pe sentimentele mele. De fapt, nici nu îmi amintesc să fi fost vreodată altfel decât impulsivă, sensibilă și frivolă. Eu n-am fost niciodată suverana inimii pe care o port în piept, am fost numai și numai sclava ei. Dar acum, acum e diferit. M-a păcălit destul, trufașa, căci e foarte simplu să manevrezi un om pretutindeni beat. Acum îi simt trucurile și îi ghicesc șmecheriile. Vrea să mă seducă, din nou, cu porcării, cu iluzii, îi e dor să sufere, îi e dor să zvâcnească după cineva. Nu, nu, draga mea mică și nebună. S-a isprăvit cu asta. Domnia ta a luat sfârșit.

Pot să prevăd cu ochii minții un dezastru emoțional, așa că-l sugrum din fașă. Nimănui nu-i voi mai oferi hățurile. Ele vor rămâne la mine, poate chiar până la adânci bătrâneți. Din piatră nu pot să mă fac așa cum mi-ar plăcea, dar măcar dintr-un pământ mai dur.

Ce să fac, dacă așa sunt? O patimă nesfârșită? Am devalorizat iubirea, numind cu acest nume atâtea și atâtea legături ce nu erau iubire.

Dar acum știu.

Sau poate erau?

Îl am în vedere pe Simon al lui Narine Abgarian. Simon și cu mine avem un miez identic, în ceea ce privește adâncimea sufletească. Fiecare idilă își are locul special, un loc pe care nu se pot așeza două idile, căci niciuna nu seamănă cu o alta. Eu le spun idile tuturora, chiar și căsniciei mele ratate. Idile au fost. Idei. Ciocniri de suflet precum luptele dintre berbeci, coarne-n coarne.

Acesta e jurnalul meu intim, de aceea e atât de neinteresant.