Nostalgia durează trei zile

Închid ochii și nu mai sunt aici. Așa îmi iau zborul dintre voi, de fiecare dată când mă împunge acel instrument al inimii în piept. E o coardă care tremură sub presiune, tremură, tremură de parcă e o pasăre prinsă în colții unui doberman turbat, de parcă își dă ultima suflare.

Îmi amintesc cum în copilărie, mergeam în fiecare joi la Filarmonică. Acele concerte mi-au educat urechea și fragilitatea. Stăteam foarte cuminte în scaun, atât de cuminte și nemișcată că mă preschimbam pentru două ore în păpușă de porțelan, cambrată în rochie cu volane și bucle strălucitoare, spânzurate în panglici de satin. Totul îngheța în corpul meu, numai ochii puteau fi văzuți umblând. Îmi așezam privirea pe bagheta dirijorului, apoi pe vioara întâi, apoi pe violoncel, pe contrabas, pe harpă, din nou pe baghetă, pe pian, pe viori, din nou pe baghetă, pe flaut, pe oboi, iar pe arcușul viorii întâi, pe clarinet, pe clarinet, pe clarinet, ce frumos, ce frumos, pe harpă, ce înger, pian, pian, pian, pian, pian, pian, pian, pian, pian, tobă mică, tobă mare, gong!, dirijor, bagheta dirijorului și apoi privirea mea zbura în aer, undeva deasupra orchestrei simfonice, deasupra Ateneului, deasupra cerului... Îmi imaginam niște prințese ca niște îngeri, care se jucau pe nori și cream dialoguri în funcție de muzica pe care o ascultam. În unele seri, prințesele-îngeri erau fericite, în alte seri se certau și de cele mai multe ori erau triste și plângeau frumos. Eu eram fericită că le puneam să fie nefericite. Ca atunci când îmi sugrumam animalele de pluș și îmi imaginam că le omor.

Când cădeam înapoi în mine însămi, eram atentă la valurile făcute de contrabasiști. Se umflau ca niște acvile gata să-i înghită pe violoniști, care erau păsări mici, efervescente, speriate. Un dans continuu de parcă mai multe mări se întâlnesc și se lovesc unele de celelalte. Și nimeni nu poate înghite pe nimeni, căci dirijorul cu bagheta lui fermecată îi desparte la timp pe toți. Instrumentele se nasc unele din altele și se întrepătrund sau își fac loc, astfel încât să se producă minunea muzicii. În acele momente, cu siguranță Dumnezeu umblă pe pământ.

Muzica adevărată, muzica sufletului meu îmi salvează viața de fiecare dată. M-aș reapuca de pian. Sau poate să studiez ceva nou? Un instrument m-ar face să uit că îmi vine să plâng. Și n-aș mai plânge. Aș studia.

Am atâta talent în a cânta la oameni, dar oamenii nu sunt instrumente, eu tot uit. Nu sunt o ființă atât de rea căci dacă aș fi, nu aș lăsa libertate oamenilor. Dar eu îi las să zburde chiar dacă mă doare. Ah, de-ar face toți cum vreau eu! Ah, de-ar cânta toți după cum îi dirijez eu! Ah, de mi-aș pune mintea să-i cuceresc și să-i înveninez și să le controlez mișcările! Ah, de-ar fi animalele mele de pluș în mâinile mele de copil fierbinte și sadic!

Respir odată cu Bach, în această după-amiază calmă. Mă gândesc cu părere de rău la... la... și plâng un pic, cât nu mă vede nimeni. Doar Roma, pisica mea, stă în stânga și se linge pe blăniță. Se știe că pisicile sunt ușor de hipnotizat cu muzica potrivită. Când cântam, în copilărie, aveam un motan pe care îl manevram așa cum doream. Era publicul meu fidel. Mă așezam la pian, începeam să apăs pe clape și motanul apărea de oriunde ar fi fost ca să mă asculte. Stătea drept, cu coada în jurul propriului ax, cu urechile ciulite, făcute vârfuri și îmi urmărea dansul mâinilor pe claviatură. Când mă ridicam, dispărea. Fără muzică nu-l puteam aduce la mine. Acum, Roma și cu mine ascultăm J.S. Bach: St. Matthew Passion, BWV 244 / Part One - No. 35 Choral: "O Mensch, bewein dein Sünde groß" - Wiener Singverein - Chor der Deutschen Oper Berlin - Berliner Philharmoniker - Herbert von Karajan - din laptop, pe youtube, fiecare cu sufletul ei.

Următoarea zi.

E ziua lui Miles Davis. Ascult Concerto de Aranjuez (una dintre capodoperele gravate pe felia mea de inimă), în interpretarea lui și apoi tot albumul Kind of Blue. Doamne, cât îmi place să-l ascult! Cât iubesc jazz-ul!

Închid ochii. Mă duc, din nou, în altă parte.

Mă duc acasă, în Bacău, la o crâșmă din apropierea teatrului, cu mese mici pe suprafața cărora o vopsea neagră descrie I LOVE JAZZ și un saxofon lângă al doilea Z. Am 16 ani, beau bere blondă foarte rece, sunt cu prietena mea cea mai bună, Mara, Maruchka, Măr, fumăm țigări și vorbim despre dragoste, filosofie și teatru. Noi nu știm, dar nu vom mai fi niciodată, dar absolut niciodată, atât de cool, atât de libere, atât de tinere și atât de frumoase. Abia am descoperit jazz-ul. Facem playlist-uri pe youtube și pentru asta stăm ceva. Ne ia ore întregi să-i băgăm acolo pe toți noii noștri iubiți: Miles Davis, John Coltrane, Louis Armstrong cu Ella Fitzgerald, Charles Mingus, Django Reinhardt, Billie Holiday, Coleman Hawkins, Thelonious Monk, Charlie Parker, Duke Ellington, Nat King Cole, Lester Young, Chet Baker, Ornette Coleman, Count Basie, Art Tatum, Dave Brubeck, Wes Montgomery, Stan Getz, Bill Evans, Sonny Rollins, Nina Simone, Alice Coltrane, Herbie Hancock, Chick Corea, Tony Williams, Keith Jarrett și sigur mai eram îndrăgostite de câțiva. Ne mai plăceau Etta James, Frank Sinatra, Dean Martin... pe care îi cântam mergând la braț, bete, într-o seară prin Timișoara. Ne mai plăceau blues-urile... blues-urile ne făceau rău la inimă și de aceea le ascultam. Dacă ne-ar fi întrebat cineva, am fi spus că Mara e Jazz, iar Ecaterina e Blues. Playlist-urile noastre erau bogate în B.B. King, Muddy Waters, Howlin' Wolf, Robert Johnson, Buddy Guy, John Lee Hooker, Bessie Smith, Stevie Ray Vaughan, Elmore James, Big Mama Thornton, Ray Charles, Lightnin' Hopkins, Willie Dixon, Sister Rosetta Tharpe și au mai fost... au mai fost...

Aveam 16 ani, nu purtam rimel în genele noastre oricum foarte lungi și dese, ne controlam zâmbetul, de fapt, ne calculam zâmbetul, nu vorbeam cu oricine, stăteam cu orele la bibliotecă, ne îmbătam cu bere și tequila, fumam țigări scurte, nu aveam iubiți și nici nu doream, ne aveam numai una pe cealaltă și aveam muzica noastră și aveam milioane de visuri despre cum vom cuceri lumea cu arta noastră. Mara își ruja des gurița în formă de căpșună, purta haine cu imprimeu floral, se hotărâse să-și facă trei tatuaje: unul cu Frida Kahlo, unul cu Janis Joplin și unul cu Amy Winehouse. Eu purtam numai haine negre, eram îngrijorător de subțire, nu renunțam nici pe întuneric la ochelarii mei de soare Ray Ban negri, clasici și mă hotărâsem asupra unui tatuaj cu zeul aztec, Quetzalqoatl, în forma lui de șarpe, de pe omoplatul stâng, într-o încolăcire senzuală de-a lungul trupului meu, până jos, pe gambă.

Singurii prieteni pe care îi acceptam în cercul nostru select erau: Dostoievski, Balzac, Eminescu, Cehov, Jane Austen, Cioran, Tolstoi, Shakespeare, Aristotel, Simone de Beauvoir, Anais Nin, Gogol, Bukowski și Jurnalul unei fete greu de mulțumit de Jeni Acterian.

Nu aveam nevoie de nimeni. Eram noi două, copacul nostru din parcul Cancicov, pe care l-am numit Axis Mundi, cărțile noastre, muzica noastră, schițele noastre de tatuaj și planurile de viitor!

Dar într-o zi, ceva s-a întâmplat cu Mara. I s-a părut că l-a întâlnit pe Jim Morrison al generației noastre și s-a îndrăgostit lulea. O pierdusem. O pierdusem. Îmi amintesc acele zile de vară, cu iarbă fumată pe ascuns și scăldat în mizerabila Bega, cu singurătatea pe care mi-o purtam pe străzile din Timișoara, în timp ce Mara era cu... el, iar eu ascultam în căști Not Done Yet - SOJA și plângeam invizibil. O înțelegeam pe prietena mea. Și eu iubeam. Iubeam de la începutul verii, atunci când îmi întâlnisem, credeam eu (și aveam să cred mulți ani de atunci încolo), sufletul pereche, cel care dădea sens tuturor cântecelor lui Bob Dylan, Jeff Buckley și Scorpions.

Și astfel, băieții au stricat totul.

Următoarea zi.

Scriu acum pentru mâine, căci nu știu dacă mă va vizita muza, mâine. Of, mâine... e 27 mai, ziua Isadorei Duncan și ziua nunții mele. Dar cum am scrijelit adineaori, băieții au stricat totul, iar asta a fost valabil până în prezent. Nunta mea nu va mai avea loc. Mâine e ziua fantomă a nunții mele. Mâine mă voi trezi îmbrăcată într-o rochie-fantomă de mireasă, voi spune un DA-fantomă, voi dansa un dans al mirilor-fantomă, voi dansa dansul tată-fiică-fantomă și mă voi chercheli cu o vodka-fantomă rusească, rusească.

Știți, de fapt, ce se va întâmpla cu adevărat, mâine? Plec la Cannes. Cu fratele meu, cu mama și cu soțul ei. O familie corcită, cu elemente lipsă, o familie fericită, obosită, dramatică, entuziasmată. Nu vor fi, dar îi port în suflet pe tata, pe Mara... și pe foarte puțini alții.

Vă voi trimite sărutări fierbinți de pe Coasta de Azur, într-o rochie superbă, neagră, fără inel pe deget, în încercarea de a mai fi din nou cool, liberă, frumoasă și fericită.

Mara, ce vrei să-ți aduc de la muzeul lui Picasso din Antibes, lui Matisse din Nisa, lui Renoir din Cagnes-sur-Mer?