Orice poveste despre cât de vizionari pot fi arhitecții trebuie să înceapă de la D(e)inocrates, chiar dacă, tehnic vorbind, el nu era tocmai ceea ce, astăzi, am descrie ca fiind un arhitect. În orice caz, se povestește, omul nostru s-a dat prin ulei și frunze spre a deveni mai vizibil și a ajunge dinaintea împăratului Alexandru Machedon. Să sculptăm Muntele Athos în formă de tine însuți, stăpâne: într-o mână să ți se strângă toate apele din munte și, de acolo, să se verse în mare, în vreme ce, în mâna cealaltă, să ții un oraș (loebclassics/vitruvius-architecture/1931). Alexandru a cumpănit propunerea, care era, la drept vorbind, pe potriva planurilor sale urieșești de reorganizare, cum ar veni, administrativ-teritorială a lumii și a refuzat-o, totuși, nu știm de ce, dar l-a recompensat pe halucinatul nostru confrate înainte de a-l trimite să se spele (wikipedia.org/Dinocrates).
Va fi construit, totuși, Dinocrate ceva, altceva? Da, se pare că îi datorăm planul Alexandriei egiptene, un templu al zeiței Artemis la Efes (atribuit, pe atunci, amazoanelor) și, foarte probabil, arhitectura funerară a locului de veci al iubitului lui Alexandru, Hefaistion. Suntem în vremuri în care mormintele șochează într-atât, încât numele unui decedat, Mausol, a dat latinilor denumirea pentru o specie a arhitecturii funerare: mausoleum. Avem câteva celebre, cel din Halicarnas, dar și mai recente, cel al lui Atatürk sau înaintea lui acel ˝Mausolenin˝ de la Moscova, despre care am scris mai mult în Arhitectura (supra)realismului socialist (Paideia, 2013), au avut toți liderii comuniști, inclusiv la noi, în Parcul Carol. Oare de ce nu se deschide vizitării? E un loc suficient de bizar și, dacă tot a scăpat demolării când cu Catedrala Mântuirii Neamului, în 2003, de ce nu se deschide vizitării, spre a putea vedea cu toții reveriile bizantinoide ale lui Gheorghiu-Dej? La Sofia s-au făcut de râs încercând să scape de mausoleul lui Dimitrov, trebuind să fie dinamitat de câteva ori. De ce să nu fi rămas muzeu?
Dar ce făcea un arhitect? Potrivit lui Vitruvius, el proiecta, adică trimitea în viitor prin puterea imaginației, tot felul de obiecte de magnitudine, de la poduri (era pontifex, dintre care cel mai mare este și azi Papa), trecând prin toate edificiile posibile (în primul rând temple), până la orologii. Proiecta, mai pe scurt, spațiul și timpul. Și tocmai aici, în această reală sau imaginară demiurgie secundă aflată la îndemâna arhitecților stă și smintirea lor potențială. De regulă, vorbim despre asocierea cu puterea nemăsurată. În secolul al XX-lea, pactul faustic a fost făcut de Albert Speer în relația sa cu Hitler, însuși wannabee architect, dar cu acces la putere și la resurse. De invocat, l-a invocat și Anca Petrescu, la noi, cea care a crezut că a salvat Văcăreștii înglobând detalii în Casa Republicii, spre pildă. Or, țicneala lui Speer privea tot durata lungă: orice Führerbau ar fi trebuit construită în așa fel încât, peste o mie de ani, cât ar fi durat Reich-ul, ruinele acestor monumente să dea încă seama despre mare civilizație care le-a creat. Teoria valorii ruinelor, cum s-a numit, apare în memoriile lui Speer ca fiind asumată cu entuziasm de caporal, devenind lege. Gerda Troost, văduva primului arhitect al lui Hitler, profesorul Paul Troost (mort la timp, în 1934, astfel scăpând cu onoarea mai degrabă intactă), era adeseori invitată la masă de Hitler, căruia i-a mărturisit faptul că îl displăcea pe Speer pentru că, spre deosebire de soțul său, era gata să amplifice dimensiuni de edificii sugerate de Hitler, în vreme ce Troost l-ar fi temperat, argumentând de ce cutare proporție ar fi fost alterată dacă nu ar fi avut dimensiunea exact aceea, mai redusă, propusă de el. Cu alte cuvinte, competența profesională și amploarea dimensională sunt invers proporționale, de la un moment înainte, în colaborarea cu dictatorii.
Pe de altă parte, italienii au fost mult mai decenți, poate unde erau mulți și foarte buni; neoraționalismul a continuat netulburat și după Mussolini, mai puțin edificii prea de tot stile littorio; așa se face că acum se termină scoaterea la lumină și refuncționalizarea urbană a mausoleului lui Augustus, la Roma. Și nu oricum: pe o latură, fațada altarului său, Ara Pacis, conține testamentul primului imperator (arh. Richard Meier); dar altarul a fost strămutat, în acest scop, de pe amplasamentul său real, de pe Campo Marzo: acolo, un obelisc egiptean și-ar fi lăsat umbra fix la altar în ziua lui Augustus.
Aici, pe noul amplasament, îmi este greu să nu îmi amintesc de posterele cu Mussolini la bustul gol, demolând Roma vremii sale spre a extrage, de dedesubt, chiar stratul conținând mausoleul; și mi-e greu să nu îmi amintesc ce scria G.M. Cantacuzino, peste un deceniu mai târziu, despre gesturile de violență urbană ale lui Mussolini, în cartea sa Despre o estetică a reconstrucției, din 1946 (republicată la Ed. Paideia). Deci, dacă tot a distrus Mussolini, de ce să nu ducem isprava până la capăt? Sau, dacă tot s-a dărâmat ansamblul WTC în 2001, de ce să nu privim asta ca pe o oportunitate și să dublăm suprafața construită/închiriată?
Va fi construit, totuși, Dinocrate ceva, altceva? Da, se pare că îi datorăm planul Alexandriei egiptene, un templu al zeiței Artemis la Efes (atribuit, pe atunci, amazoanelor) și, foarte probabil, arhitectura funerară a locului de veci al iubitului lui Alexandru, Hefaistion. Suntem în vremuri în care mormintele șochează într-atât, încât numele unui decedat, Mausol, a dat latinilor denumirea pentru o specie a arhitecturii funerare: mausoleum. Avem câteva celebre, cel din Halicarnas, dar și mai recente, cel al lui Atatürk sau înaintea lui acel ˝Mausolenin˝ de la Moscova, despre care am scris mai mult în Arhitectura (supra)realismului socialist (Paideia, 2013), au avut toți liderii comuniști, inclusiv la noi, în Parcul Carol. Oare de ce nu se deschide vizitării? E un loc suficient de bizar și, dacă tot a scăpat demolării când cu Catedrala Mântuirii Neamului, în 2003, de ce nu se deschide vizitării, spre a putea vedea cu toții reveriile bizantinoide ale lui Gheorghiu-Dej? La Sofia s-au făcut de râs încercând să scape de mausoleul lui Dimitrov, trebuind să fie dinamitat de câteva ori. De ce să nu fi rămas muzeu?
Dar ce făcea un arhitect? Potrivit lui Vitruvius, el proiecta, adică trimitea în viitor prin puterea imaginației, tot felul de obiecte de magnitudine, de la poduri (era pontifex, dintre care cel mai mare este și azi Papa), trecând prin toate edificiile posibile (în primul rând temple), până la orologii. Proiecta, mai pe scurt, spațiul și timpul. Și tocmai aici, în această reală sau imaginară demiurgie secundă aflată la îndemâna arhitecților stă și smintirea lor potențială. De regulă, vorbim despre asocierea cu puterea nemăsurată. În secolul al XX-lea, pactul faustic a fost făcut de Albert Speer în relația sa cu Hitler, însuși wannabee architect, dar cu acces la putere și la resurse. De invocat, l-a invocat și Anca Petrescu, la noi, cea care a crezut că a salvat Văcăreștii înglobând detalii în Casa Republicii, spre pildă. Or, țicneala lui Speer privea tot durata lungă: orice Führerbau ar fi trebuit construită în așa fel încât, peste o mie de ani, cât ar fi durat Reich-ul, ruinele acestor monumente să dea încă seama despre mare civilizație care le-a creat. Teoria valorii ruinelor, cum s-a numit, apare în memoriile lui Speer ca fiind asumată cu entuziasm de caporal, devenind lege. Gerda Troost, văduva primului arhitect al lui Hitler, profesorul Paul Troost (mort la timp, în 1934, astfel scăpând cu onoarea mai degrabă intactă), era adeseori invitată la masă de Hitler, căruia i-a mărturisit faptul că îl displăcea pe Speer pentru că, spre deosebire de soțul său, era gata să amplifice dimensiuni de edificii sugerate de Hitler, în vreme ce Troost l-ar fi temperat, argumentând de ce cutare proporție ar fi fost alterată dacă nu ar fi avut dimensiunea exact aceea, mai redusă, propusă de el. Cu alte cuvinte, competența profesională și amploarea dimensională sunt invers proporționale, de la un moment înainte, în colaborarea cu dictatorii.
Pe de altă parte, italienii au fost mult mai decenți, poate unde erau mulți și foarte buni; neoraționalismul a continuat netulburat și după Mussolini, mai puțin edificii prea de tot stile littorio; așa se face că acum se termină scoaterea la lumină și refuncționalizarea urbană a mausoleului lui Augustus, la Roma. Și nu oricum: pe o latură, fațada altarului său, Ara Pacis, conține testamentul primului imperator (arh. Richard Meier); dar altarul a fost strămutat, în acest scop, de pe amplasamentul său real, de pe Campo Marzo: acolo, un obelisc egiptean și-ar fi lăsat umbra fix la altar în ziua lui Augustus.
Aici, pe noul amplasament, îmi este greu să nu îmi amintesc de posterele cu Mussolini la bustul gol, demolând Roma vremii sale spre a extrage, de dedesubt, chiar stratul conținând mausoleul; și mi-e greu să nu îmi amintesc ce scria G.M. Cantacuzino, peste un deceniu mai târziu, despre gesturile de violență urbană ale lui Mussolini, în cartea sa Despre o estetică a reconstrucției, din 1946 (republicată la Ed. Paideia). Deci, dacă tot a distrus Mussolini, de ce să nu ducem isprava până la capăt? Sau, dacă tot s-a dărâmat ansamblul WTC în 2001, de ce să nu privim asta ca pe o oportunitate și să dublăm suprafața construită/închiriată?
(va urma)