Delirul arhitecților (II)

Cealaltă formă de scrântire a arhitecților este cea legată de spațiu sacru. Unii devin mistici, cum au fost Buckminster Fuller sau Luis Kahn, asta ca să nu încep direct cu Gaudi, scrântit întru Hristos, cel care, ca să o citez pe soția mea, care după o zi de vizită la Sagrada Familia în care nu a scos o vorbă, a conchis: omul ăsta a fost dincolo și s-a întors să ne spună cum e. Căci nu e doar catedrala, ci și capela din colonia Guell, pe care ne-o putem doar imagina (dar chiar putem?), judecând după cripta pe care a apucat să o facă dedesubt (guell+colony+gaudi). Reconstrucțiile virtuale ale unora dintre proiectele de sinagogi ale lui Kahn, pe care acesta nu a mai apucat niciodată să le edifice, ne arată și ele un arhitect deja trecut, în parte, dincolo, printre arbori sefirotici și păduri de simboluri.

Sau Gotfried Bohm (theguardian.com/gottfried-bohm-obituary), cu ale sale biserici din beton aparent care seamănă ba a peisaje litice trăznite, la propriu, detunate, ba a balauri nibelungici, lucrări sacre cu care a nedumirit occidentul până în clipa morții, la 101 ani, după ce a luat Premiul Pritzker și a proiectat, împreună cu fiul său Paul, și o moschee (dezeen.com/gottfried-bohm-dies-aged-101/).

Nemăsurarea, căreia în estetică îi spune sublim (și e proprie arhitecturii, potrivit lui Hegel, iar figura sa construită este piramida), iar în particular i se spune sacru (Das ganz Andere, potrivit lui Rudolf Otto), mai poartă un nume, cel de Bigness. L-am tradus ca magnitudine. Cele cinci teoreme i-au fost teoretizate de Rem Koolhas, cel care avea de construit ceva nemăsurat la Lille și de teoretizat Manhattan-ul. Nu mai există relații, de felul celor invocate de Paul Troost, care să stabilească proporții, să țină în frâu acest Delirious New York întrevăzut de Koolhas.

˝Fuck the context!˝ sună una dintre cele cinci așa zise teoreme și a născut reacții vituperante (cremaschiblog/fuck-the-context-dans-la-tete-de-rem-koolhaas-arnaud-curie/, sau tankmagazine/rem-koolhaas-bigness). Șocantă și (sau, mai ales) decenii mai târziu, extragerea arhitecturii din orice constrângeri urbane sau de conformare arhitecturală ne lasă visători: arhitecții își pot teoretiza convingător chiar și propriul delir...