Liviu Malița: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
Andrei Măjeri: Primo, consider că este vorba despre o pseudo-tendință de occidentalizare a repertoriilor. Secundo, se poate observa o repulsie a creatorilor de teatru contemporani față de un material suspectat de o contaminare inerentă (venită în urma restricțiilor acelei epoci). Desigur, ambele premise sunt slabe, dar, sub auspiciile emoțiilor ultimilor treizeci de ani de perpetuă tranziție, aplecarea spre ceea ce ne pare doar un erzaț de dramaturgie a fost sporadică. Am văzut în ea doar forme cuminți de subzistență, ba chiar unele fățiș raliate directivelor de partid. Ca regizori, nu ne-a mai interesat atât de mult nici metafora, n-am mai căutat șopârlițele, am ales structuri noi, tributare unui discurs direct, militant, dezbărat de excesul de formă sau cumințenie tematică. In extremis, am migrat spre acele opere clasice răs-montate, încercând să ne dovedim valoarea artistică ieșind de sub anxietățile precedentelor hit-uri. Există voci care suspectează firea literară românească de un lirism excesiv, dar, din punctul meu de vedere, acest lucru nu contrazice existența dramaturgiei de calitate. Paradoxal, se scrie și acum prea puțin pentru scenă. Comparativ cu vecinii noștri (sârbi, maghiari, ba chiar bulgari), capacitatea de internaționalizare a textelor românești s-a dovedit cvasi-nulă, ele netrecând proba traducerilor și a montărilor decât foarte rar. Probabil, pentru cei care nu au prins deloc acea epocă, există și o teamă a imposturii. Recent am montat un text contemporan al Savianei Stănescu (Kilometrul Zero / The Revolution Project (jucat la teatrul Odeon, cronica piesei pe LiterNet aici)), care tratează tema Revoluției din 1989, și, în urmă cu câțiva ani, un text optzecist rusesc (Dragă Elena Sergheevna de Ludmila Razumovskaia), dar niciun text românesc din acea perioadă. Un semn bun găsesc în faptul că noile generații de spectatori nu s-au arătat reticente la reprezentările calitative ale dramaturgiei din vremea comunistă (ca, de exemplu, cele ale lui Victor Ioan Frunză).
L.M.: Ați fi interesat să montați o piesă aparținând acestei dramaturgii? Care ar fi aceea? De ce?
A.M.: Cel mai probabil, de la mine nu va veni o propunere prea curând, deși mereu m-am arătat deschis comenzilor din partea managerilor, atât de uzitate în alte țări și destul de rare în peisajul nostru teatral. Dacă ar fi să dau un exemplu, Mobilă și durere de Teodor Mazilu este o comedie excelentă, care poate fi adaptată în felurite chipuri. Bref, acest posibil reviriment le este, în primul rând, povară directorilor de teatre. Cred că avem distanță suficientă de timp să revenim asupra acestor texte, într-o optică nouă și spre o mai bună înțelegere a evoluției teatrului românesc și a locului pe care ar trebui să-l ocupăm noi.
*
Acest text face parte din volumul Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, apărut în anul 2022 la Editura Presa Universitară Clujeană, volum care poate fi achiziționat de la libraria.ubbcluj.ro/
(volum coordonat de Liviu Malița)