Recent (în luna aprilie a acestui an), Muzeul Național al Literaturii Române mi-a cerut, pentru o expoziție adresată marelui public (deschisă într-un mall bucureștean!), o foarte scurtă auto-prezentare în calitate de traducător. Pentru că m-a forțat să mă restrîng, să mă "adun", să mă concentrez, dar pentru "toată lumea" (adică să explic, de fapt, ce înseamnă, cît mai simplu, "traducător"), dar și pentru că a fost expusă pe un panou într-o expoziție, nu însă și publicată ca text, într-un mediu textual, îmi face plăcere să o reiau. Iat-o.
Sînt poet, adică traducător, adică explorator: cea mai cunoscută figură de stil - metafora - înseamnă transport, creare de punți, apropierea aproapelui cu departele, compararea și uneori confruntarea lor. Orice poet este, implicit, un traducător, în propria limbă în primul rînd: "Sînt poliglot de limba română", spunea Nichita Stănescu. Marii poeți români, în frunte cu Eminescu și Blaga, trecînd prin Coșbuc, au fost și niște traducători temerari. Ei au fost modelele mele, pe urmele lor (și al multor altora, Mircea Ivănescu de pildă, traducător al lui Joyce, Kafka și Musil) am vrut să pășesc.
Cel mai mult mă atrage dificultatea traducerii marilor filosofi-scriitori, a căror gîndire se dezvoltă nu abstract, ci sprijinindu-se pe corpul comun al limbii în care scriu și profitînd de toate resursele ei acumulate, stratificate, asemenea marilor zăcăminte de combustibil. Am suferit, în tinerețea petrecută în anii 1980, de cenzura aplicată inclusiv traducerilor, iar luna ianuarie 1990, cînd din listele infinite de autori de tradus propusă de editura Humanitas l-am ales pe Michel Foucault (cel mai mare filosof, probabil, după Heidegger), a fost, pentru mine, începutul lumii: un moment epopeic. Nici pînă azi nu m-am trezit din acea "beție" a traducerii începută atunci.
Sînt poet, adică traducător, adică explorator: cea mai cunoscută figură de stil - metafora - înseamnă transport, creare de punți, apropierea aproapelui cu departele, compararea și uneori confruntarea lor. Orice poet este, implicit, un traducător, în propria limbă în primul rînd: "Sînt poliglot de limba română", spunea Nichita Stănescu. Marii poeți români, în frunte cu Eminescu și Blaga, trecînd prin Coșbuc, au fost și niște traducători temerari. Ei au fost modelele mele, pe urmele lor (și al multor altora, Mircea Ivănescu de pildă, traducător al lui Joyce, Kafka și Musil) am vrut să pășesc.
Cel mai mult mă atrage dificultatea traducerii marilor filosofi-scriitori, a căror gîndire se dezvoltă nu abstract, ci sprijinindu-se pe corpul comun al limbii în care scriu și profitînd de toate resursele ei acumulate, stratificate, asemenea marilor zăcăminte de combustibil. Am suferit, în tinerețea petrecută în anii 1980, de cenzura aplicată inclusiv traducerilor, iar luna ianuarie 1990, cînd din listele infinite de autori de tradus propusă de editura Humanitas l-am ales pe Michel Foucault (cel mai mare filosof, probabil, după Heidegger), a fost, pentru mine, începutul lumii: un moment epopeic. Nici pînă azi nu m-am trezit din acea "beție" a traducerii începută atunci.