Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Crăciun  Sageata  Poveşti de Crăciun la LiterNet

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De la Advent până la Crăciun


Gaál Áron

26.12.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cu şaizecişi doi de ani în urmă, într-un mic palat închiriat de pe strada Kruspér din Buda, Etelka, bunica din partea tatălui, a aprins prima lumânare de Advent. Tot atunci, în Sashalom, un cartier de vile îndepărtat din tânăra Budapesta, prin grija doamnei Loher, cea bună la toate – astăzi i s-ar zice menajeră –, s-a aprins flacăra pe coroana verde a aşteptării, a pregătirilor în sufrageria cu jaluzelele lăsate, mobilată - după gusturile acelei epoci - în stil Biedermeier, din casa părăsită. Candele minsucule pâlpâiau peste tot în oraş şi în partea încă liberă a ţării, în mod invizibil din cauza camuflajului. La fel se întâmpla şi în abia-satul Szárazág (Vreasc) cel cu nume savuros, aflat pe şiragul tranşeelor şi al bateriilor antiaeriene, aşezare în stare cataleptică chiar şi după un sfert de mileniu de la distrugerile a trei generaţii de turci, acolo unde făceau casă bună cărbunarii cu cei trei pictori ajunşi acolo nici ei nu ştiu cum, muncitorii de la cariera de piatră cu domnul consilier care îşi petrecea verile aici, şi tăietorii de lemne cu Klein (numit simplu de către toţi evreul), singurul "arendaş" care construia o vilă pe deal pentru a-şi trata fiica, suferindă de tuberculoză. Pentru localnici "Evreu" era un titlu, tot aşa ca "Pictorul" sau "Nenea Zoli", celălalt pictor. În nici un caz nu era vorba de ceva peiorativ, de o discriminare, ci mai degrabă însemna o funcţie, un rang al unei scări ierarhice. Pe această scară "Evreu" era aproape egal cu preamilostivul domn Séti, singurul moşier din abia-sat, de cărei prezenţă din an în paşte erau atât de mândri băştinaşii şi a cărui cea mai mică dorinţă era urmărită cu respect dublat de teamă. Desigur, această moşie, care abia dacă era de 100 de iugăre, avea o importanţă regească numai aici, printre cei cu două-trei iugăre şi, desigur, printre cei care nu aveau nici măcar atât. Avea pe aici un cătun şi actorul budapestan în vogă Maklári, despre care muritorii de rând spuneau că l-ar fi zărit uneori, dar pe care de fapt nu-l văzuse nimeni, niciodată. Luminiţe de advent pâlpâiau, clipeau în casele cu grădini romantice ale celor trei pictori, în vila Klein, în conacele Séti, Maklári şi Tulics, dar şi în căsuţele băştinaşilor din Szárazág.

Tata a părăsit universitatea aproape imediat după aprinderea primei lumânări de advent, pentru a lupta ca voluntar pe frontul la care se putea ajunge luând chiar trenul local (HÉV). La început făcea zilnic naveta, ca şi cum ar fi fost în excursie. Toată treaba avea un farmec absurd, aidoma unui cap de mort care zâmbeşte. Mai târziu, pe măsură ce linia frontului se apropia de oraş, aceste călătorii de-a dreptul studenţeşti au încetat. Prima dată a rămas blocat în apropierea Dealului Cetăţii (Várhegy) pe Rózsadomb (Dealul Trandafirilor), apoi nu a putut pleca din cartierul de locuinţe de sub Palatul Regal. Acolo apăra patria, care pe atunci însemna mai degrabă case decât un teritoriu. O apăra în egală măsură împotriva ruşilor, dar şi a nyilasilor (legionarilor din Ungaria), "străinii" care au adoptat idei cu valabilitate perpetuă. Nu era singur în această situaţie...

Mama avea în acele zile şaisprezece ani, mai precis cincisprezece şi trei sferturi. Nu era încă adult, dar nici copil nu mai era. Aşa a zgâlţâit-o carul prin Burgenland până în Steierland. Nopţile lungi de iarnă le-a petrecut în şuri construite pe stâlpi, înalte cât o casă cu etaj, alături de cele două vaci blânde, care pe lângă faptul că le-au cărat cu tenacitatea lor liniştită sute de kilometri pe ea şi pe adorata mamă, Magdolna, mai dădeau şi puţintel lapte pe drum. Bunicul meu, care la botez a primit numele sfântului Ion, nu a urcat niciodată lângă ele în car. Cu credinţa încăpăţânată a apostolilor de altă dată, mergea agale pe lângă cele două tărcate, deşi nu înveşmântat într-o singură cămaşă lungă şi desculţ, ci îmbrăcat aproape corespunzător împrejurărilor. De când mergeau, frontul se afla ba în dreapta, ba în stânga lor, dar tot timpul îi urmărea din spate. Deşi uneori părea că îi ajunge din urmă, totuşi se aflau tot timpul cu un pas înaintea frontului, în măsura în care acest lucru putea fi apreciat. Atunci şi acolo aşa părea. În amintirile mamei era o călătorie romantică, ca aceea a lui Pet? doar că în locul stelelor cerul era luminat de "lumânările de advent" ale tătucului Stalin, Katiuşele. Dacă cineva trebuia sa aleagă o cale la o răscruce, făcea bine dacă mai întâi spunea o rugăciune, pentru că alegerea se făcea între viaţă şi moarte, în cel mai bun caz între Siberia şi Yankei şi treaba nu era simplă de loc, chiar dacă persoana trăia cu bănuiala că indiferent de răspunsul pe care-l va da la întrebările vremii, va cădea oricum în capcană. Să amâne cumva răspunsul...! Niciodată nu s-au mai născut fraze atât de lungi, ca la aceste răscruci notate cu cruce. Cine putea, mergea în cerc. Este adevărat că mai tâziu spunea că s-a rătăcit, dar aceste rătăciri adesea nu erau iertate de contemporani, în acele săptîmâni febrile. Se credea că graniţa putea fi trecută cel mai uşor cu automobilul, considerat atunci ca minune a tehnicii, cu motocicleta mai puţin admirată, dar recunoscută totuşi, sau cu calul mult preţuit din nostalgie de husar sau pe baza amintirilor din primul război mondial, deşi aceştia din urmă erau mai degrabă cai de tracţiune decât bidivii. Ce sa-i faci, maghiarul se considera naţiune călare chiar şi acolo, în acele momente de decizii forţate. Pentru că tot timpul, peste tot şi în toate trebuiau luate decizii şi adesea pe loc. Cele două vaci, considerate proaste pe nedrept, în acea situaţie de dezordine, stăteau tăcute în curte, nu au găsit alt stăpân în afara bunicului meu, nici după mai multe zile de staţionare. Însă, după această întâlnire, au început să se comporte ca cei doi boi năzdrăvani din poveste. Poate că acesta este motivul pentru care au rămas în viaţă din această societate pestriţă, după cum s-a constatat după mai mulţi ani. Mama a fost convinsă până la moarte că cele două vaci ştiau totul dinainte şi de aceea tăceau aşa de adânc, în curtea hanului de lângă graniţă. Maşinile şi surorile mai mici, motocicletele, au devenit rapid inutile nu atât din motive tehnice, ci din lipsă de carburant. Până la urmă, dar nici pe departe spre părerea de rău a suferinzilor, au renunţat şi caii, nefăcând faţă nămeţilor şi drumurilor desfundate. Toţi cei care au votat cu caii, au ajuns, mai exact au căzut, fie în braţele morţii, fie în cele ale ruşilor. Au eşuat. Între timp, cele doua văcuţe, se pare cu premeditare, s-au predat americanilor, cu car şi cu stăpân cu tot. Trebuie spus că era un prizonierat cam ciudat, unul cu adevărat american cu gumă de mestecat, cu coca-cola şi cu Fred Astaire. Spre norocul lor, aceasta brigadă a armatei atlantice, care staţiona acolo aşteptându-i la întâlnire pe ruşi, nu cunoştea acele plăcinte de-ale noastre umplute cu brânză şi prăjite în untură într-o cratiţă rotundă. (Ce fel de prizonierat de război este acela în care le găseşti pe toate acestea?) Aşa că bunica se străduia să hrănească armata cu plăcinte, iar buincul îi invăţa pe flăcăi să schieze. Iar la serile dansante obişnuite la sfârşit de săptămână, băieţii o învoiau pe mama de la părinţi, făcându-i o curte nebună. Da, printre lagăre de muncă şi ale morţii, bombardamente, asedii distrugătoare, ici-colo mai existau şi asemenea situaţii idilice.

În timp ce mama invăţa noi paşi de dans de la George din Florida, tata sângera pe podeaua bucătăriei unei case din strada Roham de sub Cetate, unde a reuşit să se târască, pe jumătate fără cunoştinţă, după primirea celei de a patra răni. S-ar părea că viaţa i-a fost salvată de supa de roşii – care nu i-a plăcut niciodată – servită de ordonanţă şi care s-a transfromat imediat în sânge în corpul în curs de răcire din cauza pierderilor, parcă la concurenţă cu pietrele reci ale caldarâmului în gerul iernii. Ordonanţa – om mai în vârstă, slab de constituţie – i-a servit cina. Sub focul încrucişat, în lumina uşilor întredeschise – ca să audă ordonanţa dacă este nevoie de el şi este chemat – vinul curgea, iar platourile circulau din mână în mână. Impreună cu şlagărul transmis cu intermitenţe şi cu pârâiuturi la radio "Numai o zi ţine lumea" cântau cu toţii în cor, în canon. Melodia trecea de pe gurile cu mustaţă pe buze date cu ruj, toate ude de sărutări şi de vin. Sperând că scapă de moarte, se îmbuibau timp de câteva ore frumoase, precum umbrele crescânde ale lumânărilor aflate într-un dans macabru şi comic. Râsetele de beţiv se amestecau cu râsete feminine aducând ba a clinchet ba a ţipete, urcau în fortissimo spre tavan, precum dopul sticlei de şampanie, care pe traiectorie lovindu-se de lustră, cădea la loc trist, de-a dreptul fără chef. În timp ce domnii ofiţeri se îmbuibau, drăguţele lor se duceau fie la toaletă, fie la baie pentru a-şi împrospăta machiajul. Nimănui nu-i păsa de rănitul care zăcea plin de sânge pe podeaua bucătăriei. Întrebarea DE CE? – o mica înţepătura sub omoplat – nu a apărut, la fel ca în timpul războiului şi multă vreme după aceea încă. Nimănui nu i-a trecut prin cap sa şi-o pună.

Omul cel slab şi în vârstâ, ordonanţa, a cerut iertare de la rănit şi în locul lor. Se uita cu ochii înlăcrimaţi la tânărul care putea să-i fie fiu şi care credea că îi datorează Patriei măcar atâta, cel puţin. Pe el însuşi.

Bătrânul privea băiatul, care încet-încet a adormit din cauza pierderilor de sânge şi a oboselii, a durerii pe care deja nu o mai simţea, a zgomotului chefului dinăuntru. Fără doar şi poate acesta a fost momentul în care, nu prea departe de Cetate, bunica Etelka i-a pus paltonul îmblănit pe umeri şi căciula pe cap bunicii Béla şi a dat-o afară pe uşă, împingându-o în jos pe trepte – pentru că fiecare minut conta – ca să-l aducă acasă viu, din pământ din iarbă verde, pe tata. Cine ştie dacă era vorba de premoniţie sau de telepatie, sau ce s-a întâmplat în noaptea aceea, ce anume a ajuns de sub Cetate pe strada Kruspér? În timp ce tata aţipea, bunica a avut un vis lângă lumânarea de advent aprinsă şi aici, dar apoi stinsă, în patul tapiţat cu mătase de culoare albastru-deschis, asortată cu tapetul dormitorului. În vis, doi îngeri înveşmântaţi în alb se îndreptau spre tata. Băiatul ei, Géza, mergea spre ei cu obrazul neras, cu ochii încercănaţi. În acest moment, unul din îngeri, cu un pas înaintea celuilalt şi-a mişcat puţin mâna, ca şi cum ar fi vrut să o întindă spre tata. Buzele îngerului se mişcau, dar nu se înţelega ce anume spunea. Împrejur fâlfâiau cearceafuri ireal de albe, după cum fâlfâie perdelele în faţa geamului deschis în dimineţile însorite. Bunica a simţit că nu mai are aer, de parcă cineva o strangula. S-a ridicat, a sărit afară de sub plapumă şi, aşa cum era, desculţă şi în cămaşă de noapte, a năvălit peste soţul care se perpelea în celălalt dormitor, dar ca şi cum ar fi uitat ce anume voia, s-a oprit în pragul uşii. Buzele i se mişcau, dar nu i se auzea vocea, însă bunicului i s-a părut că înţelege şi asa bine-cunoscuta voce melodioasă a dragostei de mamă: "adu copilul!". Nici ei, nici tata, nu au putut explica niciodată ce s-a întâmplat atunci. Precum odata la Betleem, noaptea scăldată în focul tunurilor ruseşti a trimis o stea, care a strălucit în intunericul subconştientului şi îi arăta calea căciulii si paltonului îmblănit: când să o ia la dreapta şi când la stânga. Când anume să se oprească, ajungând la o anumită casă, apoi mai făcând câţiva paşi să îl tragă înapoi, să priveasca în sus spre ferestre, la care se zărea doar o dâră foarte subţire de lumină şi de unde se auzeau slab, ca o halucinaţie, cuvintele unui cântec bine-cunsocut. Şi a simţit imboldul interior, ordinul: "intri aici şi vezi dacă mai trăieşte, dacă l-a văzut cineva pe aici". Cine poate explica toate acestea? Deşi a fost numai atâta, iar ulterior pare foarte simplu. Apoi l-a vazut pe băiat, fiul lui, care zăcea la picioarele ordonanţei, cu fese însângerate, ca şi cum ar fi fost împachetat în scutece.
În această noapte ciudată, la câteva sute de kilometri mai la vest mama mea, Olga – cu acest nume ca descendentă a străbunicii mele bavareze şi străbunicului croat – după o seară de dans americană, dormea dusă şi visa de toate, de la naştere la înviere, în grajdul din Steierland. Visa zâmbind, sătulă. Era sătulă de ciocolată şi de sărutarile primite pe buze în momentul despărţirii. Un sărut pe obrazul încă arzând de dans al micuţei prizoniere, un sărut pe fruntea blondei refugiate şi un sărut pe buzele inamicului învins, fie el neamţ sau maghiar. Ofiţerul a dat doar din mâini, Budapesta sau Bucureşti, sunt la fel toate naţiunile mici, dar fata aceasta este frumoasă, indiferent că este româncă, unguroaică sau sârboaică. Acest ofiţer, George din Florida, voia doar un singur lucru: mâna mamei, pe care, după doua-trei zile a şi cerut-o. În schimb, tatălui János, cu părul deja alb, i-a oferit un loc de muncă în fabrica în care tatăl lui George era membrul consiliului director şi de unde viitorul moştenitor al fabricii s-a înrolat ca să lupte pentru eliberarea Europei, după cum se spunea pe la ei. În loc de dotă oferea tot ceea ce părinţii nu puteau da. În locul dotei celeilalte părţi. Pâine asigurată, o nouă casă, motivând că dacă acest gest este inacceptabil, atunci să-l considere ca pe un credit, care va fi "stins" de dragostea micilor yankei, la care visau şi ce urmau să se nască – doi băieţi şi două fete. "Patru copii teribili" - spunea. "Hai, bate palma, onkle John" – cum îi spunea lui János. Dar János nu a bătut palma, pentru că nevasta lui Magdolna – descendenta bavarezo-croată şi care visa când nemţeşte, când în sârbo-croată, când în italiană (după o bunică) şi, care, deşi nu foarte bine, dar pâna la moarte a vorbit ungureşte – de zile întregi deja, în fiece oră de aşteptare de advent a minunii, simţea un dor de ţară din ce în ce mai arzător. Îi era dor de tinereţe, de amintirile anilor câmnd era îndrăgostită, de casă, de gradină, de străzile cunoscute, de măcelar, de băcan ş,i da, chiar şi de doamna Lohner, de care nici pe departe nu era mulţumită şi pe care o certa adesea (Ei, doamna Lohner! Asta numeşti dumneata curăţenie? zicea ea, plimbându-şi degetele albe pe uşile sculptate; Doamna Lohner, ai putea pune pe masă mai multă garnitură, nu numai carne şi iar carne cu carne! Doamna Lohner, cu prima ocazie să apretezi mai bine gulerele de la cămăşile soţului!) În mod ciudat, îşi aducea aminte, amestecate, versuri învăţate la scoală şi cântece pentru copii. Şi peste toate acestea, vântul care bătea dinspre munţii din Steierland, aducea arome şi mirosuri – pe care uneori le simţea şi în mâncarea de aici. Într-o dimineaţă a zis doar aşa, pe neaşteptate, "Mergem acasă" scurt şi imperativ. A fost ceva neaşteptat pentru toţi, pentru că nu se discutase niciodată despre acest subiect. Purta în ea simţământul acesta chinuitor, care o ardea. "Dacă trebuie, noi două, numai cu copilul" pentru că János nu a răspuns. (Nu a regretat niciodată aceasta decizie. Nici atunci când îl vizita pe bunicul la penitenciar, nici când în casa ei au fost încartiruiţi cinci familii de proletari, iar ea şi mama au trebuit să se mute în şopron, dintre mobile permiţându-li-se să ia numai pianul.)

Era de Crăciun. Mama se trezea în muntii din Steierland, după seara cu sărutari, frecându-se la ochi, fără să ştie de marea hotărâre. Pe coroana din crengi de brad se consumase şi cea de a patra, ultima lumânare în camera mare, proaspăt măturată, a casei ţăraneşti.

Béla és Etelka l-au ridicat şi l-au pus împreună pe canapeaua din bibliotecă pe băiatul rănit, pe tatăl meu, care delira din cauza febrei. În zona Cetăţii era o linişte apăsătoare.

În abia-satul din Pilis toata lumea – copii, femei şi bărbaţii rămaşi – s-au refugiat în peştera din munte. Au adus cu ei şi animalele şi au luat tot ce au putut. Sub stalactite, în adâncuri, speranţa a pâlpâit pentru ultima oară. A pâlpâit atât de tare, încât s-a făcut pe nesimţite ajunul Crăciunului. Noaptea sfântă.

Undeva, cineva, încet de tot, de parca ar fi cântat numai pentru el, a început vechiul cântec "Îngerul din ceruri a venit la voi...." Şi la Szárazág, în munţii Pilis, în strada Kruspér din Buda şi in tabăra americană din munţii Steier, toată lumea – care cântând, care tăcut – aştepta minunea.


2oo6. december 6. Budapest -Pilisjászfalu
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Colindul din nucă, Ana-Maria Androne-Bouman (4.4/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Moşul şi Banca - o poveste de Crăciun, Diana Cuzic (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Invitaţie la poveste de Crăciun, Redacţia LiterNet (5.0/5 - 10 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Culoarea Crăciunului, Iulia Hossu (5.0/5 - 9 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Domnul C., Alexandra Mariniţu
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Felicitările Fundaţiei Hope and Homes for Children România


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer