"Într-un colţ de ogradă au răsărit, pe neaşteptate, zece sau douăsprezece spice de orz", zice Robinson uimindu-se, şi uite aşa, îmi vine să zic că nu există întâmplare de viaţă mai întâmplare decât uimirea pe care o nutreşti (nu o aştepţi, o hrăneşti, să fie clar) cu toate frumuseţile mari şi mici şi tristeţile frumoase şi ele, mari şi mici, de peste an.
Aşa că, să-ţi scriu astăzi, nu despre ce mă uimeşte, ci despre ce ar mai putea să mă uimească? Robinsonizez in clipa asta, fără să pot să-mi aduc aminte când mi-au scăpat din mână pe jos grăunţele care să facă să crească la mine în ogradă 10-12 spice de orz. Pot să povestesc dăţi în care spicele au crescut frumos, s-au strâns însă, s-au pus la lada cu amintiri şi ce să le mai scot acuma... E mult şi altfel şi degeaba.
Mi se zice că ar trebui ca de anul viitor să încerc nişte "simulări" înainte de a mă arunca în vâltoare, în acest fel, de acum încolo să nu mai ies cu penele jumulite din bătăliile pe care le dau. Dar cât de bine e, când îţi cresc din nou penele.
Cum facem de ne cresc de fiecare dată, la loc?
La mine e aşa: cresc la loc de fiecare dată când mă îndepărtez de mine, când plec puţin de acasă. Acuma aşa sunt, foarte departe de mine, şi de aceea foarte aproape de tine prietene îndepărtat. Sună ciudat dar aşa e, rătăcesc puţin pe la tine prin gând, poate cine ştie mă voi uimi regăsindu-mă, fix de Crăciun.
Cu dor şi jele de pe meleagurile tele,
Elena.