Un dulap plin de spiriduşi care functionează ca surogat la tristeţe. În curînd o să-mi cumpăr altul. Ăştia pe care i-am strîns anul ăsta, nu mai încap acolo, plus că fac prea mult tărăboi.
Prima păcăleală:
"Hei, ce toată ziua bună ziua duci pe mine la cămin?" "Ştii, fiule, noi, părinţii, avem un serviciu, şi voi, copiii, alt serviciu. Al vostru e să vă jucaţi şi să vă împrieteniţi cu alţi copii." "Da, da' noi de ce nu primim bani?"
Derută.
"Ei, la voi vine Moş Crăciun, la noi nu." S-au scos şi de data asta. "Şi cînd vine Moş Crăciunul ăla?" Iarna.
Iarna. Număram pe degete lunile. Sînt mai multe luni decît degete. Şi uneori ningea în noiembrie, dar copiii pot aştepta oricît, cînd fulgii li se topesc pe năsuc. Mai ales cînd au paşaport pentru joacă. Şi pentru tras de păr. Şi împunsături. Şi "băieţii la fete, miroase a castravete" şi "fetele la băieţi, miroase tot a castraveţi". Bine, hai la sanie. Şi obrajii se colorează.
A doua păcăleală.
"Mami, de ce Moş Crăciun poartă şosetele lu ' tata?"
Spirit de observaţie la un copil de 4 ani. Nu-l mai poţi păcăli aşa repede. "Nu cumva e chiar tata?" apare întrebarea în mintea noastră, printre alte "de ce-uri" despre lumea în care ne-am trezit.
Tata rîde în barba falsă. Noi ştim un truc. Tata se gîdilă în talpă. Ghidi, ghidi, Moş Crăciun. Ce copii ai dracu!
Primul dar.
"Mai bine dăm globuleţele vecinilor noştri. Şi bradul, şi beteala, şi steaua din vîrf. Voi aţi crescut."
"Nu prea aş vrea, mama! Mie-mi place bradul, chiar dacă e artificial şi mare pînă în tavan. Eu înca-l mai aştept pe tata."
"Hai, mă, nu fii"... se roagă fratele meu. "Şi copiii aia îl aşteaptă pe Moş Crăciun."
"Mbine... Mmfie..."
Al doilea dar.
"Domnişooooaraaaaa, există Moş Crăciun? Eu nu mai cred în el." Glasuri mici de îngeri. De spiriduşi. De drăcuşori.
Cedez la căldură. Valuri de blîndeţe urcă în mine, dar mint şi eu. E drept, mint frumos. "Există. Iar eu o să vă demonstrez."
"Ba nu există." Scepticism la un copil de clasa a III-a.
Se angajează actori profesionişti, care ştiu să mintă şi mai frumos decît mine. O armată de părinţi se prind în horă. Lumînările pîlpîie la fereastra clasei, deşi n-a mai venit iarna. Tremură flăcările, vocile, sufletele vibrează, emoţiile se ridică la stele, ochii strălucesc în noapte, părinţii rîd, copiii cîntă. Uşa se deschide şi magia năvăleşte într-o clasă cu lemnul băncilor şubred. Dar ce contează? A venit Moş Crăciun.
Mc Donalds. Gara de Nord. Prima dezamăgire.
"Last Christmass I give u my heart/ very next day you..."
Trenurile au scapat de sub control. Pîna şi ele. E iarna aspră.
"Mama, eşti bine?" "Da" "De ce nu ai venit acasă?" "Am avut ceva de terminat. Un deadline" "Ce-i ăla?" "Ceva rău. Ca lupul cel rău, mama. Ce face, fratello?" "N-a avut permisie. O să fiu singură de Crăciun." "Mama, nu pot să vin"...
Balcon. Ceaţă. Regăsire.
"De ce nu vrei să faci Crăciunul cu mine?" "N-am chef. Nu-mi placi. Mă oboseşti. Mă plictiseşti" "Ok, atunci o să-l fac singur." "Treaba ta."
Deschid sticla de vin. Vesel şi roşu vinul se prelinge pe pereţii paharului. Vărs o picătura pentru Moş Crăciunul meu cu şosete asemănătoare celor ale tatălui meu. Nu se văd stelele. Fumul ţigării se pierde în ceaţă. E aşa tăcut balconul. Se aud voci dincolo, în stradă. Mă balansez de pe un picior pe altul şi dansez în ceaţă. Îmi place ceaţa. Întîmplările sînt amestecate. "De ce eşti singură, Zburlici?" "Da' tu de ce eşti singură, Egipteanco?" Un fir care scurtează distanţa. "Eu sînt departe, Zburlici." "{i eu sînt departe, Egipteanco" "Bem un pahar de vin amîndouă?" "Bem." Bem. Ea acolo, eu aici, atît de aproape una de alta, la 5000 de km distanţă. "Hai să ciocnim, putem?" Noi putem orice. Am crescut cu minciuni. Frumoase, fireşte. Aici, sau acolo. Derapaj ametitor în ceaţă. Hm, măcar anumite prietenii rămîn.
Redacţie. Seară. A doua sau a treia dezamăgire.
"Iar eşti reporter de serviciu?" "Iar."
"Ştii, aşa nu poate să dureze o relaţie" "Ştiu". "E un drum aspru afară". "Da, şi tocmai s-a anunţat un accident. Iar o să mă înjure cameramanul că l-am luat din sînul familiei" "Se întîmpla accidente de Crăciun?" "Hei, nu la toată lumea vine Moşul."
Dor de cozonaci bine rumeniţi.
"Îţi trimit?" "Nu, mama. Iau din colţ, de la alimentară."
Tramvai. Seară. Ceaţă şi umezeală. Prima promisiune.
"Vii, mamă, măcar anul astă? Sau iar ai deadline?"
"Nu, mama, am terminat cu deadline-urile."
"Faci cozonaci? Şi baclavale? Şi sarmale? Şi salata de boeuf?"
"Cumpăr şi brad, numai vino..."
"Şi globuleţe?" "Ce copil eşti"
"Sînt copilul tău, mama"
Muspata Lulila n-a crezut decît primii trei ani din viaţa în Moş Crăciun. Acum o să i-l dăruiască mamei. Cu spiriduşi cu tot.