Crăciun departe

Anul trecut, cu o săptămână înainte de Crăciun, bântuiam prin Carrefour căutând brăduţul perfect, pentru prima sărbătoare din viaţa Irinei. Sigur, ea nu avea să priceapă ce şi cum cu bradul, dar avea să se bucure de luminile colorate, reflectate în globuşoarele de plastic, special gândite să poată fi eventual roase de primii dintre dinţii ei de lapte.

Am cumpărat un brăduţ de plastic de la Bamboo. Apoi ni s-a părut prea mic, aşa că am mers la Bricostore şi am luat altul, mai înalt, menit să dureze o viaţă, de atunci şi până când Irina nu ar mai fi crezut în Moş Crăciun. Ne făceam socoteala că tradiţiile încep din acel an, 2005, primul an în trei şi cu domnul Mitz patru. Am cumpărat atunci şi şiraguri de mărgele colorate, beteală fină şi beculeţe şi pentru fereastră şi pentru brad, un vârf ca acelea din copilăria noastră, şi am adunat de pe unde am putut câteva jucării şi globuşoare din copilăria noastră, pentru copilăria ei.

Câinele cel mare de pluş l-am cumpărat tot pentru totdeauna, de atunci şi până când Irina nu s-ar mai fi jucat cu el ci l-ar fi privit ca pe un balast din vremurile de demult. Fotografia Irinei lângă Bradul de Crăciun, călare pe un căluţ poate prea înalt pentru ea (picioarele nu-i ajungeau jos când sătea în şa) e una dintre fotografiile cele mai dragi.

Nimic din toate astea nu mai există acum. Bradul luat pentru totdeauna, decoraţiile, beteala şi beculeţele, căluţul, vârful cel roşu, câinele maro, toate jucăriile ei, camera ei, mare parte din hăinuţe, au rămas acas㸠după o uşă închisă, tot pentru totdeauna.

Când ne-am căsătorit, eu şi soţul meu ne-am promis că orice ar fi, de sărbători vom fi acasă. Şi uite că nu se poate. Anul acesta, Irina şi mama nu-s acasă. Anul viitor, apartamentul în care ne-am trăit dragostea în trei va fi locuit de altcineva. Sperăm că de Paşte vom fi iar împreună dar până atunci, ne trăim viaţa de familie pe internet, cu webcam, căşti şi microfoane, ea strigând “tataaaa” şi tata răspunzând ca întotdeauna “da, Irina, sunt aici” doar că “aici” e de fapt acolo şi e foarte, foarte departe.

Nu ştii unde te duce viaţa, îmi tot spunea mama şi n-am crezut-o. Crăciunul nostru departe de casă nu este sărac, dimpotrivă. Astăzi Irina va despacheta cele mai multe cadouri de sub bradul cel frumos al bunicilor. Are o nouă cameră şi un nou pătuţ, i-am adus multe jucării de acasă, i-am cumpărat şi aici o mulţime de lucruşoare, şi eu şi bunicii şi mătuşile şi unchii…Ea este steaua mea de Crăciun. Dar…

- Tachiii!
- E acasă, mămico, cu baba şi cu Mitz.
- Ina, pa, avionu’!
- Unde vrei să te duci, mămico?
- Tati!
- Nu se poate, puiule, lasă că o să vină tati la tine.

Acasă, tata şi bunica şi pisica s-au strâns în jurul calculatorului şi am stat de poveşti, cât să nu uităm nici unii, nici alţii, că distanţele sunt relative şi că timpul va trece repede până când vom fi iar împreună, într-o casă nouă, într-o zodie mai bună. Şi, poate, Crăciunul viitor nu va mai fi dulce pentru Irina şi amar pentru mama şi tata. Poate anul viitor vom cumpăra un alt brad pentru un alt totdeauna. O luăm de la capăt şi poate anul viitor nu vom mai fi de Crăciun departe.