De unde provine acest sentiment difuz, din ce în ce mai apăsător și din ce în ce mai larg împărtășit, al unei întîrzieri generalizate, sentiment întărit, la rîndul său, de permanenta injoncțiune de a ne adapta la ritmul mutațiilor unei lumi complexe? Cum se poate explica această colonizare progresivă a cîmpului economic, social și politic de către acest lexic biologic al evoluției?
Pasionanta, aprofundata și inedita genealogie nietzscheano-foucaldiană realizată de Barbara Stiegler asupra acestui imperativ ne conduce cu aproape o sută de ani în urmă, în anii 1930, la izvoarele unei gîndiri politice puternice și structurate, care propune o narațiune extrem de bine articulată cu privire la întîrzierea speciei umane față de mediul său înconjurător și față de viitorul său. Acestei gîndiri i s-a dat numele de "neoliberalism": neo- pentru că, spre deosebire de vechiul liberalism, de liberalismul "clasic", "propriu-zis" sau "istoric", care se baza pe iluzia utopică a liberei reglări a pieței pentru a stabiliza ordinea lucrurilor, noul liberalism face - mult mai realist, dar și mai cinic - apel la artificiile statului (drept, educație, protecție socială) pentru a transforma specia umană și a construi, astfel, în mod artificial piața: o întreagă biopolitică.
Pentru Walter Lippmann (1889-1974), teoreticianul american al acestui nou liberalism, nu există nicio îndoială că masele se cramponează de stabilitatea statului social (stază, în termeni biologici) în fața fluxurilor care le zdruncină. Numai un guvern de experți poate trasa calea evoluției societăților încremenite în conservatorismul statutelor. Lippmann se izbește însă, atunci, de John Dewey (1859-1952), mare figură a pragmatismului american, care, pornind de la aceeași constatare, pledează, dimpotrivă, pentru o mobilizare a inteligenței colective a publicurilor, pentru înmulțirea inițiativelor democratice și pentru o inventare de jos în sus a viitorului colectiv.
O dezbatere istorică (în toate sensurile cuvîntului) mai mult sau mai puțin necunoscută pe marginea unei alte posibile interpretări a sensului vieții și a evoluțiilor ei, în centrul căreia ne aflăm, azi, mai mult ca oricînd. Un surprinzător prilej de ne insolita istoric propria actualitate imediată pentru a-i descoperi rădăcinile, vechimea - adică, poate, întîzierea...
Barbara Stiegler este filosoafă, profesoară de filosofie politică la Universitatea "Montaigne" din Bordeaux și membră a Institut de France. Născută în 1971, fiică a cunoscutului și regretatului filosof Bernard Stiegler (1952-2020), a publicat pînă în prezent mai multe cărți despre sau pornind de la Nietzsche (Nietzsche et la biologie, PUF, 2001; Nietzsche et la critique de la chair: Dionysos, Ariane, le Christ, PUF, 2005; Nietzsche et la vie: une nouvelle histoire de la philosophie, Gallimard, 2021), intervenind, de asemenea, constant în actualitatea imediată prin "manifeste" precum Du cap aux grèves. Récit d'une mobilisation: 17 novembre 2018-5 mars 2020 (Verdier, 2020), De la démocratie en pandémie. Santé, recherche, éducation (Gallimard, colecția "Tracts", 2021), Santé publique année zéro (Gallimard, colecția "Tracts", 2022).
Așa cum se prezintă ea însăși, "specializată inițial în filosofia germană, primele mele cercetări s-au axat pe problema corpului viu și pe filosofiile vieții (...). În prezent, extind această cercetare la domeniul politic, analizînd sursele biologice ale neoliberalismului. Încerc să înțeleg felul în care niște categorii importate din biologie («evoluție», «selecție», «adaptare», «competiție") au ajuns treptat să domine întregul cîmp politic contemporan, în special în domeniile dreptului, educației și sănătății".
Apărută în 2019, "Il faut s'adapter". Sur un nouvel impératif politique a fost tradusă sau se află în curs de traducere în principalele limbi occidentale.