Eu te-am făcut, eu te omor

Iv cel Naiv este un inginer român devenit scriitor. Născut din nevoia de a pune în cuvinte cântecul pe care se încăpățâna pasărea imaginației să i-l fredoneze, el a decis să-și păstreze anonimatul, căci nu pasărea e importantă, ci melodia ei. A publicat șase volume de poezie (aici, aici) și un roman. Eu te-am făcut, eu te omor, un roman de război naiv, e ultimul hit pe care i l-a fredonat mierla. Sau cioara? Sau coțofana? Nu vom ști nicicând, pentru că până și păsările vor să-și păstreze anonimatul.
După ce ne-a fermecat cu poezia lui, Iv cel Naiv s-a hotărât să ne umple sufletele cu frumusețea gândurilor sale fără de rimă. Cel de-al doilea roman al lui este o poveste naivă care te va atinge mai mult decât crezi, despre un război în care probabil că lupți deja, fără să vrei sau, poate, cu bună știință.

Eu te-am făcut, eu te omor spune povestea locuitorilor unui orășel în care focul mocnit al conflictului dintre tineri și bătrâni prinde o asemenea putere, încât ajunge să ardă cu flacără, transformându-se într-un adevărat război.

Conflictul dintre generații există și a existat dintotdeauna, sfâșiind cu indiferență ceea ce doar iubirea poate coase la loc. Și doar naivitatea poate cotrobăi prin tragicele sertare ale unui măcel până găsește ceva amuzant. Doar imaginația curioasă și inocentă a unui naiv îți poate scoate războiul din suflet și din minte, proiectându-l pe ecranul fantasticului, în speranța că, astfel, oroarea conflictului dintre generații te va trezi înainte de a fi prea târziu.

Ai în față un roman de război naiv scris pe mai multe voci, pentru că doar ascultând-o cu atenție pe fiecare vei putea distinge și înțelege cât mai mult din cele 360 de grade ale adevărului.

Citindu-l, cea mai mare provocare va fi să nu te așezi în nici una dintre tabere, indiferent dacă te consideri tânăr sau bătrân. Dacă poți.


A urmat 12 iulie. Ziua Zero.

Cu aproximativ o oră înainte de miezul nopții, în timp ce studioul ArreTV era potopit de termeni meteorologici și de presupuneri vag științifice, câteva persoane în vârstă se adunaseră deja în fața azilului de bătrâni, zice-se pentru a împiedica punerea în practică a hotărârii primarului Hugo. Unii susțineau că aceștia au fost adunați acolo, în schimbul unei sume modice, de Ben Nevis, un individ dur, fost cadru militar, bănuit de convingeri de extremă dreapta. Alții au susținut că erau oameni simpli mânați de disperare, unii având rude sau cunoștințe în azil. Cei tineri au vehiculat și varianta conform căreia bătrânii care s-au strâns acolo pur și simplu nu aveau somn, pentru că - și ăsta este un lucru bine știut -, la vârsta a treia, tulburările de somn sunt frecvente și îi împing pe oameni la tot felul de plimbări nocturne.

Cert e că la ceva timp după miezul nopții, din apartamentul meu, care nu era chiar aproape de locul cu pricina, se auzeau scandările. Am ieșit pe balcon și am ascultat atent. Nu înțelegeam ce strigau, dar sunau sinistru în liniștea nopții, păreau urletele unei haite de lupi către luna care nu se vedea nicăieri.

Mirosea a moarte și a lămâiță, așa că mi-am turnat o tequila. Am lins sarea de pe margine, m-am rujat cu o lămâie și mi-am mai pus una. Am sărutat marginea paharului și am dat băutura peste cap. Mi-am mai pus una. Am simțit o oarecare căldură în zona stomacului. Am mai ras încă trei tequile. Alcoolul mă ajută să gândesc mai clar, să fac conexiuni mai bune, așa că l-am lăsat să-mi invadeze creierul.

Când stăteam cu ochii închiși, urletele parcă începeau să prindă o formă, să aibă un contur, dar tot nu reușeam să le înțeleg. Era furie în ele, asta era clar. Dar și disperare. Frică. Și, dacă eram atent, și niște dezamăgire. Un cocktail de care nu mai auzisem.

O lumină a țâșnit către cer, însoțită de un sunet subțire, prelung. Strigătele s-au întețit. Aproape fără să gândesc, mi-am tras niște teniși în picioare și am plecat către piațeta din fața azilului.

Ajuns acolo, am rămas cu gura căscată. Să fi fost câteva zeci, poate o sută de persoane pe care le știam foarte bine sau doar din vedere, toți - oameni în vârstă, liniștiți de fel. Dar acum păreau cuprinși de o teribilă vitalitate: unii țopăiau, alții împungeau cerul plin de stele cu pumnii strânși, în ritmul scandărilor, în timp ce aceia mai retrași doar agitau sacoșele din rafie deasupra capului. Ce căutau cu sacoșele la un protest n-am înțeles. Poate se așteptau să primească dreptate. Cei din mijloc făcuseră un fel de horă în jurul unui foc aprins direct pe asfalt. Din când în când, îl alimentau cu bucăți mari de carton și crengi, aduse cine știe de pe unde. La un moment dat, în aplauzele celorlalți, cineva a rostogolit o ditamai anvelopa în flăcări. Focul care arsese mocnit în Arret de ceva timp era, în sfârșit, la vedere. Din păcate, nu era cel plăcut, cald, al înțelegerii, cel care arde ca să ofere căldură. În aer plutea mirosul înțepător al distrugerii, al haosului.

Acum le auzeam clar lozincile. Îmi amintesc c-am ajuns să mă întreb cine le compusese - chiar să fi fost rodul spontaneității lor? De la ceva mai naivele strigăte de disperare
Jos primarul mincinos
care ne-a lăsat pe jos!

Fără tineret, fără tineret
la primăria din Arret!

Pân-om pune mâinile pe piept
vom lupta pentru respect!

s-a trecut încet-încet la strigăte dure, de luptă:
La pușcărie, Hugo, la pușcărie!

Dacă vă simțiți bărbați,
hai azilul să îl luați!

și chiar
Moarte lor, moarte lor,
moarte trădătorilor!

Din ce în ce mai mulți vârstnici se adunau în mica piațetă. Era deja cea mai numeroasă mulțime pe care o văzusem vreodată în Arret, în afara meciurilor de fotbal.

Au apărut câțiva jandarmi tineri, timizi, într-un colț al pieței, în huiduielile protestatarilor. Unul dintre ei s-a apropiat de manifestanți - fără scut, cu brațele la vedere și cu intenții vădit pașnice, dar huiduielile au crescut în intensitate și câteva pietre și lemne aprinse au zburat către el. Tânărul s-a ferit cu dibăcie și a continuat să se apropie, încrezător. Arretul e totuși un oraș mic, probabil că îi cunoștea pe mulți dintre manifestanți și a mizat pe lucrul ăsta. Însă energia mulțimii nu era bună deloc.

În momentul acesta, pe neașteptate, cineva și-a înfipt zdravăn mâna sub axila mea dreaptă.
-  Și zi, deci ești cu noi, ne bazăm pe tine, da?

M-am întors rapid. Răsuflarea grea a lui Denali m-a izbit între ochi. Era mai înalt decât mine și, la o scurtă analiză a aerului expirat, și mai beat. Ochii îi luceau, reflectând flacăra din piață. Ăsta a fost momentul meu zero, cel în care am început să cred cu adevărat că va exista un război, că există deja, iar eu fusesem atât de orb, încât să nu văd că recrutarea începuse de ceva timp și că probabil va trebui să aleg și eu o tabără. Dar nu eram pregătit să iau o asemenea hotărâre. Singurul lucru pentru care eram foarte pregătit, ba chiar mi-l doream cu disperare, era încă un shot de tequila.

M-a salvat proiectilul care s-a desprins din primele rânduri ale mulțimii, probabil un cocktail Molotov sau ceva de genul ăsta, și s-a spart de casca jandarmului. Conținutul i s-a împrăștiat pe partea din față a uniformei, care a luat foc imediat. Denali și-a retras ambasada din axila mea și, agitând pumnul drept deasupra capului, a pornit spre linia întâi a manifestanților, răcnind cât îl țineau plămânii:
- Pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor!

Războiul începuse.

Tânărul, acum o torță vie și deloc încrezătoare, a prins să alerge haotic prin piațetă. Colegii lui, la fel de tineri și de panicați, uitând de orice protocol de intervenție, s-au precipitat să aducă furtunurile cu apă din dotare și le-au îndreptat spre el. Doar că goana lui era imprevizibilă, greu de urmărit, jeturile de apă încercau să țină pasul cu traiectoria în zigzag, dar nu prea răzbeau. Izbuteau doar să-i biciuie cu jeturile lor pe demonstranți, dărâmându-i din picioare, stingându-le focul din mijlocul piațetei, reușind, câteva vânătăi și oase rupte mai târziu, să-i disperseze.

Ce puțin a trebuit pentru a stinge vâlvătaia care părea de nestins! Tocmai când începusem și eu să cred în război, uite că s-a și terminat, am făcut haz de necaz.

În aerul răcoros al nopții, uzi leoarcă, manifestanții s-au îndreptat spre casă, să-și usuce hainele și praful de pușcă.

Câțiva stropi ajunseseră până la mine, mă cuprinsese un tremur ușor, așa c-am grăbit pasul. Probabil că la 3 dimineața eram deja acasă. Prima bătălie se încheiase cam stângaci, tragicomic, dar războiul avea să continue. Până și un naiv ca mine înțelesese asta. Nu știam exact cum va continua și ce fel de război va fi, cât sânge avea să curgă, dar totul se încheiase prea brusc, prea accidental, nu putea fi ăsta finalul. Cu gândul la ce avea să urmeze, mi-am făcut o Bloody Maria, un soi de Bloody Mary cu tequila în loc de vodcă, și am adormit greu, încercând să aleg tabăra din care să fac parte.

N-am găsit nici un răspuns până a doua zi la prânz, când m-au trezit niște bătăi puternice în ușă. Am sărit din pat, buimac, smuls din cine știe ce vis, cu credința că războiul a ajuns, din ușă în ușă, ca un comis-voiajor sârguincios, până la mine acasă.

Nu era războiul. Era Andrew. Agitat ca o șampanie la festivitatea de premiere după o cursă de Formula 1.
- Ai auzit? Ah! Tu dormi încă? Orașul fierbe și tu dormi?!
- Ce să aud?

Din doi pași a ajuns în living și a deschis televizorul. Imagini filmate cu telefonul în noaptea trecută, din piațeta pe care o părăsisem și eu cu câteva ore în urmă, umpleau ecranul.
- Azi-noapte au ieșit în stradă bătrânii! Au făcut scandal, au incendiat, era să omoare un jandarm. Cică azi au să iasă iar.

Mi-am scos o bere din frigider și am deschis-o. I-am întins și lui Andrew una.
- Țara moare și bețivul își deschide o bere! s-a rățoit el.

Dar a luat berea și a deschis-o.
- Nu-ți dau cafea, că ești deja agitat, am zâmbit eu.

Andrew a băut berea aproape dintr-o răsuflare.
- Am fost acolo, Andrew.
- Cum adică?

S-a ridicat în picioare și a făcut un pas în spate.
- Ești cu ei?!

Mirarea lui era sinceră. Ne știam de vreo patruzeci de ani și totuși acest prim gând al lui spunea multe despre forța distructivă a războiului: conflictul nici nu începuse bine, și prietenia noastră se vedea deja prin filtrul său deformator.
- Ne știm de-o viață, Andrew. Cum poți să crezi așa ceva?
- Hmmm... Păi ce să cauți tu acolo?
Chiar, ce-am căutat acolo? N-aș fi știut să-i spun.
- Tu nu i-ai urât niciodată așa cum îi urăsc eu. Tot timpul le-ai ținut partea!
- Și asta ne face dușmani?
- Spune-mi ce ai căutat în piață.
- Îți spun doar dacă mă întrebi, nu dacă mi-o ceri.

Andrew s-a așezat la loc pe marginea canapelei.
- Mai dă-mi o bere.
- Doar dacă mă rogi, i-am zâmbit eu.

Andrew a surâs și el, cu greu. Apoi, pe neașteptate, mi-a repezit un pumn în umăr. În glumă, dar m-a mutat din loc.
- Să nu te prind c-o arzi cu babalâcii, că nu-ș' ce-ți fac. Începe războiul, Brandy, zi-mi că suntem în aceeași tabără!

Nici asta nu aveam cum să-i spun. I-am întins o bere, în schimb.

Andrew era un om minunat. Sensibil, creativ, cu suflet mare, era un prieten pe care te puteai baza oricând. Doar că lucrurile înfiorătoare care i se întâmplaseră în copilărie îi dinamitaseră pentru totdeauna relația cu părinții, cu oamenii în vârstă și, în general, cu toți cei care îndrăzneau - chiar și vag - să le țină partea. Și, din păcate, nici rațiunea nu-l mai ajuta în privința asta.
- Andrew, n-aș putea lupta niciodată împotriva ta! Nici măcar în glumă. Dar adevărul e că habar n-am în ce tabără ar trebui să fiu. Știi că nu pot iubi. Dar nu pot nici urî. Iar ca să lupți, ai nevoie de o ură pe care eu n-o simt. Nu-mi place violența. Nu suport ideea de război. E nedrept, e absurd... Și nu e niciodată o soluție. Nu rezolvă nimic.
- Ei, pe dracu'! Eu zic că rezolvă. Și poate fi drept, normal că poate fi drept, depinde de ce parte ești.
- Războiul înseamnă două tabere care se luptă. Ca doi oameni care nu se înțeleg, apoi se ceartă și, până la urmă, se iau la bătaie. Dar e o relație, sunt două părți acolo și ambele sunt responsabile pentru răz...
- Atunci, ceea ce se va întâmpla nu-i război, e legitimă apărare! Bătrânii sunt primii care atacă... pacea orașului. Și pe noi, pe tineri. Ai auzit ce scandează?
- Războiul începe când cuvintele nu ne mai sunt de-
ajuns, Andrew.
- Mai lasă-mă cu învățămintele astea de ziua a șaptea, zici că ești părintele Makalu. Începe războiul, luptă alături de mine, de noi!
- Poate că începe războiul, da, i-am răspuns oftând. Dar nu uita că se termină doar odată cu moartea. Parcă Platon zicea că numai morții văd sfârșitul unui război.
- Brandy, nu fi tâmpit, orice război are învingători și învinși! Noi suntem tineri, avem șanse mai mari să terminăm războiul și vii, și învingători.
- Și ce ar urma dup-aia, Andrew? O lume fără bătrâni?
- Nu. O lume în care bătrânii își înțeleg vârsta. Și n-o folosesc pentru a obține avantaje. Nici ca să se simtă superiori. Nici ca să ne închidă gura. O lume în care oamenii îmbătrânesc ca și cum s-ar duce la toaletă și mor fără să se mai cace atâta pe ei, fără să răcnească, să se vaite, să-și înfigă ghearele în mâna care le deschide ușa. O lume mai bună, aș zice. Asta ar urma dup-aia.

Cu gândurile astea îmi petrec ultimele clipe ale existenței mele pe Pământ, fiecare secundă e prețioasă, dar aș da aproape orice ca să-l mai văd o dată pe Andrew, să-l mai pot îmbrățișa, așa cum am făcut-o în ziua aceea, pentru ultima oară. Dar Andrew a murit și el, iar spiritul lui poate că-și trăiește ultimele clipe, la fel ca mine.

L-am îmbrățișat, așadar, pe Andrew atunci, dar era încordat ca un gimnast în timpul unui număr dificil la inele. A plecat spunându-mi:
- Brandy, e septicemie. Ești cu noi, sau cu blestematele astea de virusuri? Hotărăște-te!

Și dus a fost. În urma lui s-a auzit doar tropăitul bocancilor războiului, la cheremul cărora avea să rămână prietenia noastră.

În aceeași după-amiază, toate rețelele sociale erau ticsite de știri false, zvonuri și mesaje belicoase. N-am reușit să aflu ce se întâmplase. La știri s-a tras linie și am aflat că: cinci bătrâni suferiseră contuzii și traumatisme minore, unul dintre ei se alesese cu bazinul fracturat, în timp ce, de partea cealaltă, jandarmul suferise arsuri minore în zona feței și a gâtului și era în afara oricărui pericol.

Mi-a trecut prin cap că totul e nespus de ironic. Internetul le-a dat putere oamenilor sătui să se uite la televizor, pentru ca acum, în momentele de criză, prin confuzia pe care o crea, să îi trimită înapoi la bătrâna televiziune. Am urmărit, așadar, știrile cu o oarecare speranță: tonul era echilibrat, părea că, în sfârșit, oamenii, speriați de grozăvia care ar putea să se întâmple, se vor opri din a pune paie pe acest foc de tabără.

Am ieșit offline, pe străzi, și m-am lăsat îmbălsămat de căldură. Orașul întreg părea amorțit, ai fi zis că nu-și revenise din anestezie după o operație. Andrew exagerase, desigur - nu se vedea nici urmă de un nou protest al bătrânilor. Ceva mai târziu, întors acasă, mi-am făcut un mojito. Pe măsură ce pătrundea băutura în mine, simțeam că aerul cald din corp e dislocat și înlocuit cu ceva mai consistent. Gândeam din nou. Am reluat evenimentele, discuțiile și posibilitățile, iar până la apus ajunsesem la al șaptelea mojito și la ideea că toți din jurul meu exageraseră și mă prinseseră în această plasă a dramatismului. Normalitatea va reveni, eram din ce în ce mai convins de asta.

M-am înșelat. Seara, odată cu răcoarea, bătrânii au ieșit din nou, însetați să-și răzbune răniții. De data asta păreau bine organizați, aveau chiar și un fel de lider. Mauna K scosese capul din scorbura în care stătuse ascunsă și acum se insinuase în fruntea manifestanților. Ce personaj teribil - o femeie solidă, cu un grumaz uriaș, trăsături masculine și apucături șocante. Mi se întâmplase o dată să mă uit la televizor fără sonor și observasem că are gesturi ample, agresive, ca într-un dans ritualic, tribal. Dar cele mai frapante erau ideile ei. Cu vocea tabagică, de bas, emanase în spațiul public arretian fel de fel de judecăți extremiste, rasiste sau ofensatoare: "Afară cu homosexualii din Arret!", "N-avem nevoie de pete de culoare!" sau "Faci avort, ești mama unui copil mort!".

Iat-o acum, agitându-se ca o puștoaică în fața tonetei cu vată pe băț, la cei cincizeci și ceva de ani, dar arătând de șaizeci și ceva, ca și când ar fi crezut din străfundurile sufletului în cauza bătrânilor; se proțăpise în fruntea protestatarilor, agitând o portavoce prin care scuipa cine știe ce cuvinte - fiindcă nici nu mi-a trecut prin cap să mai deschid sonorul televizorului. Nici în piațetă n-am mai ieșit. În prima zi, atunci când am simțit că există o fărâmă de autenticitate, am mers acolo din impuls, voiam să văd cu ochii mei, să înțeleg, dar acum era clar că totul fusese deturnat politic, iar asta nu-mi mai stârnea deloc curiozitatea. Mi-or plăcea mie cocktailurile, dar când peste revoltele oamenilor se toarnă fie și câțiva stropi de politică, mă ia cu greață.

Ce-i trebuie unei revolte sincere a unui grup de oameni ca să devină o revoluție a tuturor? Un sens politic. Asta ne arată neîncetat istoria, iar noi remarcăm tot degetele ei îmbătrânite, în loc să vedem ce e de văzut, privim revoluțiile în felul ăsta romanțios care îl forțează pe Che Guevara să lupte în continuare, de pe tricourile noastre, pentru o cauză demult câștigată și apoi pierdută.

Și atunci, dincolo de impuls, de ce ieșisem în piață? Întrebarea lui Andrew încă îmi tropăia prin minte ca un pui de elefant rătăcit de familie. O parte din mine îi înțelegea profund pe cei în vârstă. Poate că era compasiunea față de neputința adusă de bătrânețe. Poate era empatia cu acest sentiment al definitivei irosiri, pe care îl trăiesc bătrânii. Sau te pomenești c-o fi fost chiar frica de bătrânețe? Frica mea de bătrânețe. O fi fost, oare, dorința mea de a sări în ajutorul părinților pe care nu-i cunoscusem și care acum erau, probabil, de aceeași vârstă cu oamenii care umpluseră piațeta cu scaune și mese de camping, agitând o pancartă mare din carton pe care scria "A-ți greșit când v-ați pus cu noi, nu plecăm până nu ne luăm, azilul înapoi"? Asemenea cubului de gheață care se topea în paharul meu de Death in the Afternoon, se disipa și simpatia mea față de tabăra bătrânilor. Poate că manifestările urii sunt limitate în timp, dar ceea ce lasă în urmă e permanent. Odată ce trece bariera timpanului, a retinei sau a pielii și atinge membrana fragilă a sufletului, violența lasă urme adânci, unele imposibil de reparat vreodată. Ca să nu mai zic că, așa cum spunea scriitorul meu preferat, violența e ultimul refugiu al incompetenților.

Îi priveam cum dănțuiesc în jurul unui nou foc, ca niște draci în epicentrul Iadului. Păreau brusc întineriți: oasele nu-i mai dureau, articulațiile nu le mai scârțâiau, mușchii nu-i mai înțepau la efort, adrenalina era probabil medicamentul-minune responsabil pentru această vindecare miraculoasă. Perspectiva pericolului îi făcea să se simtă vii, importanți, după zeci de ani în care cel mai remarcabil lucru care li se întâmplase fusese vreo întârziere a autobuzului care îi ducea la muncă sau faptul că se termina rachiul de la Doi Ochi Albaștri. Dar figurile, figurile lor exaltate erau animate de ceva necunoscut mie. Ce era lumina asta din ochii lor? Ură? Senzația că sunt în centrul atenției, în sfârșit cunoscuți, în sfârșit auziți? Sau poate ceva mistic, străvechi, care abia acum ieșea la iveală? Ceva ce am ratat cu toții - pentru că i-am privit pe bătrâni la fel, în principiu, de mii de ani.

M-a luat somnul pe canapeaua din living, cu toate întrebările astea în cap, fără să-mi termin cocktailul. M-am trezit cu gândul înțepenit, adormisem într-o poziție greșită. Era deja 10 dimineața. Am amestecat în cocktailul răsuflat o oarecare părere de rău și l-am aruncat în chiuvetă, apoi m-am grăbit să verific online care mai era starea vremurilor. Se părea că bătrânii eliberaseră piața abia spre dimineață. Mauna K îi chema pe toți la luptă, folosindu-se de conturile digitale ale ei și ale acoliților ei. "Indiferent de vârstă, părinți, copii, sărac sau bogat, oricine a-i fi, dacă trăiești cu sentimentul că ultimele măsuri te-a abuzat pe tine sau pe cineva drag ție, #vinolaluptă! Decât să plângi pentru ce a-i pierdut, mai bine lupți pentru ce vrei să ai! #refuzacestabuz #luptămșicâștigăm". Am privit toată această înșiruire de clișee, haștaguri copiate și limbaj de lemn cu dezgust și cu un vag amuzament. Cum să-ți începi discursul mobilizator, îndemnul la luptă, cu "indiferent"?

Am continuat să citesc până am aflat că, în sfârșit, primarul Hugo va avea "în curând" o poziție publică cu privire la cele întâmplate. Asta putea întoarce situația. Încă.