Gymnos sau A treia zi nu ne ridică nimeni la ceruri

Scene din viaţa unei familii numeroase şi disfuncţionale se întind pe durata a trei zile într-un spaţiu definit de o casă veche, naţionalizată, pe care familia urmează s-o părăsească în final.

Jorj şi Herta nu s-au căsătorit din dragoste. Jorj era în căutarea unei soţii pe care s-o nefericească, aşa cum făcuse şi cu prima. Amândoi mai avuseseră câte o căsnicie, de pe urma căreia s-au ales cu câte un copil, Dinu şi respectiv, Afrodita. Cei doi mai au trei copii împreună, Tira, Mutu şi Michi. Familia locuieşte cu Martha, mama Hertei, femeie odată frumoasă, acum o biată legumă roasă de Alzheimer. Fusese în tinereţe îndrăgostită de un actor, pasiune care i-a adus şi o acuzaţie de spionaj. S-a prăbuşit odată cu sistemul.

Michi este cel care se îngrijeşte de ea. O îndeamnă să fredoneze cântecul uitării, îi arată soarele, o îmbracă, îi vorbeşte, dansează cu ea. El este poet. Şi homosexual. Ceva l-a legat de Afrodita înainte ca aceasta să rămână însărcinată cu Jorj, tatăl ei vitreg, şi să părăsească ţara, ajutată de Martha.

Mutu e mereu prezent la discuţiile din living, tăcut şi surd ca o piatră, împletind coşuri din nuiele. Tira repetă automat ultimele cuvinte auzite când e printre ai ei, ca un papagal. Când e la şcoală, îşi citeşte compunerile năucitoare scrise pe teme din "programa-detergent" "care scoate orice pată cenuşie din creierul uman." Tira urmează să se mute la o şcoală-internat, pentru copiii cu probleme.

Michi, îşi exprimă vădit dispreţul faţă de Jorj, pe care îl face un beţiv în permanentă căutare de sclavi care să-i conserve trândăvia şi de noi stimulente ale libidoului, cu aluzie clară către Afrodita. Oricum, el va pleca în Paris la un ex.

Poştaşul Victor este un obişnuit al casei, virgin, prieten cu Michi. Herta, dresată să recunoască autoritatea lui Jorj, deşi rememorează nostalgia simulacrului lor de iubire pe ritmuri de Mondial, face o pasiune pentru Poştaş. El locuieşte încă cu mama lui, o prezenţă angoasantă, de ale cărei lamentări este sătul. Singura lui supapă sunt conversaţiile pe chat. Aşa îl cunoaşte pe Gică, alias miranda, dar şi pe sora lui, de care se va îndrăgosti iremediabil.

Dinu e preocupat să găsească bani care să-i permită să-şi cultive pasiunea, marijuana. Afrodita, revenită din străinătate, unde face prostituţie ca să-şi crească fiica, găseşte în ţară cam ce lăsase în urmă: aceeaşi canalie în Jorj, o Martha nebună, o prietenă moartă, un amic travestit, trăgând ponoasele homofobiei locale.

Sunt ultimele trei zile înainte de a părăsi casa: Mutu şi Tira vor fi daţi în grija unor asistenţi sociali. Michi va lua drumul Franţei. Afrodita se va întoarce la fetiţa ei. Jorj şi Herta o vor abandona pe Martha. Victor va fugi cu banii pensionarilor, lăsând în urmă o scrisoare către maică-sa. E un sistem care se destramă: bazele pe care a fost construit n-au fost suficient de stabile.

---

Mary Lou, Afrodita. Mary Lou e înalt, poartă o fustă mini, o perucă roşcată i se revarsă pe umeri, mestecă chewing gum, fredonează, e vizibil plictisit. O zăreşte pe Afrodita, afişează brusc atitudinea de profesionist, se apropie.

Mary Lou: Ce faceţi, domnişoară, p-aci? I s-a făcut iubitului dumneavoastră d-un variete?
Afrodita: Poate că mi s-a făcut mie.
Mary Lou: Ei, asta da perversiune. (şocat) Dita? Dita?! Nu-mi vine să cred! Afrodita?!
Afrodita: Mary Lou, te urmăresc de ceva vreme de peste stradă...
Mary Lou. Afrodita! Doamne Dumnezeule...
Afrodita: Chiar eu, în carne şi oase. E drept, mai mult oase...
Mary Lou: Doamne, Afrodita! Nu-mi vine să cred, nu-i adevărat... Lume, lume...
Afrodita: Nu mai ţipa ca idioata că ne trezim cu gaborii pe cap!
Mary Lou: Să-i fută câinii, nu mă interesează! Vino la lumină să te văd mai bine. Eşti neschimbată. Lasă-mă să te pup, pisi, dragostea mea! Pluşa, pluşenca... Afrodita! Ce s-a întâmplat dragă cu voi? A dat ciuma-n occident de-aţi dat toate năvală-napoi? S-a-ntors Jegoasa, bulangioaica, din Italia, Barbie Ucigaşa, Regina... Regina a venit plină de bani din Olanda, nu-i mai ajungi c-o prăjină dă căcat la nas. Şi Eva... Eva, prietena ta, s-a-ntors şi ea... Săraca...
Afrodita: Ce mai face Eva?
Mary Lou: Rău, rău dă tot. Să-ţi spun dă ce. Acu' o lună dă zile, cred, i-am făcut o pomană mamei...
Afrodita: A murit maică-ta?!
Mary Lou: Ohooo! Are doi ani deja. Aşa zic, acu' o lună dă zile i-am făcut o pomană maică-mii, şi după pomană le zic curvelor: "Haideţi, fa, s-aprind şi io câteva lumânări la mormânt". Am terminat treaba la mama, curvele că să nu plecăm, să ne mai plimbăm... Gica zice, o ştii pe Gica, zice: " Fetelor, haideţi şi pe-aleea artistelor". Şi-a-nceput, pisi, un circ... Au cumpărat, borfeturile, lumânări şi flori, şi s-au pus pe bocit: "Uite-l, fa, şi pe ăsta, uite-l, fa, şi pe ălă, ştiţi, fa, că ăsta era bulangiu de-al nostru?!... Că ce bun era ăla, că ce mătărângă avea ăla... " În fine, bocite şi triste trecem dă aleea artistelor într-o altă alee, într-o altă alee, într-o altă alee... La un moment dat, tot Gica zice: ""Fetelor, io sunt frântă, hai să stăm aci la o ţigare." Şi ne-aşezăm, pisi, pe o băncuţă lângă un mormânt proaspăt. Peste câteva secunde, o aud iarăşi. "Fetelor, o ştiţi pe Eva, aia de era prietenă bună cu Afrodita?" Zic: "Da". "Uite-o, fa-ntr-o poză pe-o cruce!" Am rămas mute, pisi. După data dă pe cruce ne-am zis c-a murit la puţină vreme după ce s-a-ntors în ţară. Dă ce?! Nu ştie nici naiba'. Pluşenca, dragostea mea, io cred c-a fost omorâtă. Tu trebuie să ştii mai bine, tu ştii cu cine a umblat ea p-aci, p-acolo... Băiat bun, Eva!
Afrodita: A murit Eva. Nasol.
Mary Lou: Eraţi prietene bune, nu? Uite-aşa o s-auzi şi despre mine... Da' mai bine-n boscheţi cu gâtul tăiat... uite-aşa: pfiu! Şi-atât. Decât ca mama... Vrei o gură dă cico? Hai că n-am pus botu' pân-acu'!
Afrodita: De ce-a murit maică-ta?
Mary Lou: Cancer. Jos. A mâncat-o zi dă zi, cu încetinitorul. În două luni dă zile a fost gata. Stătea la Ploieşti într-o garsonieră, singură, ştii povestea... A vândut garsoniera aia, s-a mutat la mine, banii s-au dus toţi pe tratamente, medicamente, chimioterapii... Ce pensie, ce asigurare!? Abia am avut cu ce s-o bag în groapă. Căca-m-aş pe ea dă viaţă! Ce naiba cauţi aici, măi fată? O să-mi crească mie fleaşcă pân-o s-ajungă ţara asta la liman!
Afrodita: Nu mai plânge. Pe aici... cum mai e?
Mary Lou: Au scăzut preţurile ceva dă nedescris. Ne-au invadat toate borfeturile din provincie, nişte nespălate care-o sug şi pe-o cola. Eu înţeleg că foamea-i mare, da' chiar aşa! Eu sub cincisute de mii n-o fac jos nici să mă-mpuşti. Păi, numai o clismă ca lumea îmi mănâncă o oră... Unde mai pui că o cremă dă epilat, d-aia dă firmă, te sparge la buzunar... Iar gaborii s-au şmecherit rău, au băgat momeli. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Pe mine mă ştiu toţi ca pe-un cal breaz: Mary Lou, travestitul. N-am treabă! Da' săracii bulangii... Momeala se plimbă pe lângă boscheţi, prostu' se duce să-l agaţe, şi când e la o adică, hop, apare şi uniforma. Îl bagă la scandal public, dacă are banu' la el şi se târguieşte, scapă. Unde să se ducă, Afrodito?! Ditamai oraşul şi n-ai tu o discotecă gay, un bar, un local ca lumea cu darkroom-uri... Cum apare unul, cum se zice că ne-am luat-o-n cap. Dacă nu vine ordin dă sus să dispară, apare patriarhul cu găleata dă aghiazmă la ştirile dă seară. Mi s-a acrit! Ţară dă... xenofobi!
Afrodita: Homofobi.
Mary Lou: Xenofobi, homofobi, tot ţară de proşti se numeşte. Ah! Killing me softly! Tu vezi ce văd eu?
Afrodita: Ce?
Mary Lou: Un bărbat. La ora asta vin lupii singuratici, ăştia-s şi arătoşi şi darnici. Tu auzi ce aud eu?
Afrodita: Ce?
Mary Lou: Zdrăngăne în mână cheile dă la maşină. Îl iei, îl iau?
Afrodita: Dacă dă târcoale pe-aici nu e pentru mine. Oricum, sunt în vacanţă.
Mary Lou: Ia hai mai aproape... Ah! Parcă arăta mai naşpa ultima oară. Pe lupul ăsta chiar îl ştiu, dacă se-mbată devine violent. Doamne-ajută! Să fii iubită! Mai treci pe-aici sau sună-mă. Trebuie neapărat să stăm dă vorbă. Uite cartea mea dă vizită.



Jorj, Herta, Dinu, Michi, Tira, Mutu, Martha.

Jorj: Să nu ne grăbim. Michi nu se bagă, a spus că nu-i place...
Michi: Bâlciul.
Jorj: Aşa, bâlciul. O să vedem noi cine o să facă tumbe ca măscăriciul pentru câteva parale... Dinule, am stabilit că noi doi punem câte două numere, pentru că suntem bărbaţi, Herta pune unu - oricum, nu cred că se supără, nu se consideră o femeie norocoasă, şi Tira, un număr. În total, şase. 6 din 49. 49 e un număr care-mi place foarte mult, nu ştiu de ce, îmi lasă impresia unui număr răzvrătit. Şi sună şi foarte bine: patru zeci şi... nouă. Dar voi renunţa le el în favoarea celor două care mi-au marcat existenţa. Iată...
Dinu: Iată!
Jorj: Pune 8. 8 a fost tot timpul numărul meu norocos.
Dinu: Dacă a fost, nu-l pun. Îl pun dacă este.
Jorj: Este.
Dinu: Îl bifez.
Jorj: Cel de-al doilea număr este 33. 33 mi se pare un număr frumos. 33 de ani aveam când te-ai născut tu. Maică-ta, Dumnezeu s-o ierte, era convinsă că vei fi fată. Zicea: "Uite, uite ce burtă ţuguiată am!". Îţi găsisem numai nume de fete. Ei îi plăcea Ilinca, mie-mi plăcea Georgeta. Tot timpul m-am certat pe numele copiilor mei. Când era gravidă cu Michi, Herta era şi ea convinsă c-o să aibă fată... "E fată, Jorj, uite ce burtă ţuguiată am... " Hertei îi plăcea Gina, mie tot Georgeta. A bătrână, care beleşte cepele acum la noi fără să înţeleagă nimic, a urlat ca din gură de şarpe: "Nici să nu vă treacă prin cap, ori Elena, ori Suzana". A zis c-o mai pune de-o cumetrie cu careva de pe sus. V'pomîmnaite, gazpaja Martha? Revin, tu ar trebui să fii norocos, te-ai născut cu căiţă pe cap. Zic să punem 33.
Dinu: Eu ştiu un tip căruia i s-a făcut felul la 33 de ani, şi nu într-un mod tocmai plăcut. Dacă tot zici c-ar trebui să fiu norocos, pune ziua mea de naştere, 1.
Jorj: Ce număr e ăsta, 1? Eu m-am hotărât, cele două numere ale mele sunt: 8 şi 33.
Dinu: Atunci, primul meu număr este 1. Una la mână, m-am născut cu căiţă pe cap, doi la mână, 1 e ziua mea de naştere.
Jorj: Da, dar e aprilie. Eu zic să n-o iei prea în serios. Nu putem să riscăm, mai gândeşte-te. Ne jucăm aşa cu viaţa noastră?! Ce zici de 11? Sunt doi de unu, unul lângă altul! E număr prim... Nu zic că toate numerele prime ar fi norocoase pentru noi, nu... Dar 11 înseamnă ceva, o echipă de fotbal, de exemplu...
Dinu: Stai aşa... Mamă, când am stat eu în spital o lună întreagă pentru ca dăduse un dobitoc cu maşina peste mine, câţi ani aveam?
Herta: Zece... Nu... unsprezece.
Dinu: Îmi pare rău, nu pot!
Jorj: (Hertei) Tu să vorbeşti când ţi-o veni rândul, şi-atât să spui: un număr! (către Dinu) Ascultă-mă pe mine că-s trecut prin viaţă, hai să fie 11.
Dinu: Nu-mi place deloc ce se întâmplă. Treacă de la mine... 11.
Jorj: Ăsta-i Dinu pe care-l ştiu eu!
Dinu: Al doilea număr al meu este...
Jorj: Nu te grăbi!
Dinu: Eram în ultimul an de liceu, când ne-am trezit în clasă cu o colegă nouă. O chema Lavinia. Nu ştiu cum s-a făcut că şi-a găsit loc exact în banca din spatele meu. Lavinia avea nişte buze mari, cărnoase, avea un păr lung, negru ca pana corbului şi nişte sâni imenşi. După o săptămână aveam gâtul sucit. Intr-adevăr, era puţin cam grăsuţă, dar a fost o fată extrem de generoasă. Şi nu numai cu mine. Eu aveam 18 ani. Al doilea număr al meu este... 18.
Jorj: Dinule, eu n-am pus 14! Mai bine tăceai, m-ai făcut de ruşine...
Dinu: Al doilea număr al meu este 18.
Jorj: Te grăbeşti ca fata mare la pat. Uite, Dinule, o să fiu cât se poate de sincer. Mie nu mi-a plăcut niciodată să muncesc. S-a străduit prima nevastă - maică-ta, s-a străduit prima soacră - să le ierte Cel de Sus pe-amândouă, s-a dat de ceasul morţii Herta ani de zile, s-a chinuit zgripţuroaica asta bătrână - că de aia cred că s-a şi dilit, degeaba! În toată viaţa mea, cam vreo patru ani am cărat dintr-un birou într-altul nişte dosare. Atât. Dar ce chin! Şi-acum, după atâta vreme, mă mai trezesc noaptea lac de sudoare, după ce mă visez îngropat sub munţi de rapoarte, referate, cereri... Şi-ai fost martor: banii au curs, şi-au curs, şi-au curs, iar eu n-am ridicat nici un deget ca să-i fac să curgă. Uită-te în ochii mei! De ce ţi-am spus eu toate astea?! Fac eu parte dintre cei aleşi? Eu cred că da! Mama mea, s-o ierte Cel de Sus, m-a născut pe câmp, pe-un maldăr de paie. Era august şi ardea pământul sub ea. Era 21 august. Să nu trecem cu vederea momentele cu adevărat importante din viaţa semenilor de lângă noi. Mai ales când unul dintre ei îţi este, şi nu întâmplător, tată. Pune 21.
Dinu: Nu-mi place deloc ce se întâmplă, ăsta e un fel de şantaj. Nu pun 21, o fi pentru tine o zi măreaţă...
Jorj: Ba e şi pentru tine! Dacă mă muşca o viperă de cur imediat ce-o zbughisem afară din bunică-ta?... Mai erai acum, aici?! Ha?! Pune 21!
Dinu: Deci, avem: 8, 33, 11, 21. Mamă?
Jorj: De ce o întrebi tu? Vrei s-o influenţezi... Herta?
Herta: 5
Jorj: 5? Cum 5? De la ce vine 5? Ascultă cum sună: 5. E oribil. Numărul ăsta nu s-a tras niciodată, ştiu sigur.
Herta: Am cinci copii.
Jorj: Eşti nebună, Herta, uită-te la ei! Şi-apoi unul nu-i al tău.
Dinu: Este opţiunea ei şi trebuie să o respectăm.
Jorj: De ce te bagi?! Ţi-ai ales numerele pe care le-ai vrut, treaba ta de-acum încolo e să te concentrezi pe bilet şi pe pix. Să nu care cumva să greşeşti, te controlez imediat...
Dinu: Tată, nu mai ai simţul măsurii.
Jorj: Ei, nu mai spune! Crezi că de măsură îmi arde mie acum? Am şansa să iau startul într-o altă viaţă, sunt cu un picior afară...
Michi: Şi cu celălalt în groapă.
Jorj: Te-ntreci cu gluma. Ai zis că nu-ţi place bâlciul, nu ai dreptul la nici un număr, aşa că taci! Spune, Herta, ce părere ai de 42?
Herta: Mi l-ai luat din gură.
Jorj: Asta-i Herta pe care o cunosc eu. Telepatie, nu altceva. Deci, avem...
Dinu: 8, 33, 11, 21, 42.
Jorj: Acum e-acum, de-abia acum începe greul. Vă daţi seama cât de important e un singur număr?! Un număr peste care treci zilnic fără să ai habar că în adâncul lui se ascunde forţa care îţi poate schimba destinul. Te întreabă vânzătoarea de la raionul de pantofi: "Cât purtaţi?" Zici: "44". În acel moment, numărul 44 poate însemna cel mult o bătătură în plus sau în minus. Asculţi radioul. "Aici, Bucureşti, Radio România Actualităţi. Ora exactă. Tâc, tâc, tâc, tâc, tâc. A fost ora 16". Un număr desemnând un moment al zilei. Zici: "E ora 16, e după-amiază, cu ce să-mi mai umplu timpul rămas până diseară?" Te uiţi pe fereastră, în faţa casei tale un copil a desenat cu creta un şotron. Copilul, în naivitatea lui, sare când într-un picior, când într-altul, iar sub picioruşele lui... numere: 1, 2, 3, 4...
Herta: 5...
Jorj: Nu întâmplător am amintit această simplă situaţie de viaţă. Ne vom lăsa soarta în mâinile celei mai gingaşe fiinţe care se găseşte acum printre noi: Tira. Tira, trăieşti un moment pe care nu-l vei uita niciodată. Spune-ne un număr, pe care-l vrei tu, de la 1 la 49. Nu te grăbi.
Tira: Nu te grăbi.
Jorj: De la 1 la 49, pe care-l vrei tu.
Tira: Pe care-l vrei tu.
Jorj: De la... 1 la... 49.
Tira: 49.
Dinu: Nu e corect, asta-i dictatură. Ne-ai băgat pe gât norocul tău. Mai bine joc o variantă de unul singur.
Jorj: A spus un număr? A spus! Ce-ai fi vrut, să-l pun pe Mut s-aleagă? Şi mai lăsaţi-mă dracului în pace! Nu sunt eu prost că vă cer părerea, că vreau să fim o familie în care toţi avem ceva de spus, iar când avem o opinie diferită venim cu argumente solide pe care le susţinem civilizat, o familie în care nu ne răţoim unii la alţii: "nu e corect, nu e corect... " 49 e ultimul număr. Şi biletul rămâne la mine!
Tira: Nu e corect. De la 1 la 49. Nu e corect. De la 1 la 49. Nu e corect. De la 1 la 49. Nu e corect. De la 1 la 49...
Jorj: Tira, încetează!
Tira: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24...
Jorj: Tira!
Tira: 14, 42, 45, 6, 19, 35, 23, 13, 23, 45, 13, 11, 42, 5, 9, 31, 19, 19, 19, 19, 19, 19, 19, 19, 19...
Jorj: Lua-le-ar naiba de numere! Na! Na, bilet! Na, săturaţi-vă de bani! (rupe biletul) Ia uite pentru ce-mi pun eu nervii pe bigudiuri!
Herta: Sună cineva?
Jorj: Martha, e moartea, pe tine te caută!
Herta: Mă duc să deschid.
Jorj: Du-te! (Marthei) Ţi-ai făcut bagajul, drăguţă? Dacă nu taie coasa, nu-i nimic. Găsim noi o soluţie... Un pietroi, o otravă, ceva...

(Apare Afrodita cu o geantă în mână)

Afrodita: Eu sunt gata. Jorj!
Jorj: Iată soluţia! O rugăm pe Afrodita să te ia cu ea şi să-ţi dea un brânci de acolo, din avion...

(Intră Poştaşul Victor urmat de Herta)

Poştaşul Victor: Bună ziua.
Dinu: Cam asta e! Eu urc... cobor... cam asta e!

(Dinu iese)

Poştaşul Victor: Afară... mai sunt doi tineri, doi... de la nu ştiu ce organizaţie...
Herta: Jorj, au venit.
Jorj: Eu mă întorc repede.
Afrodita: Mamă. Michi.

(Jorj şi Afrodita ies)


Ce vrei să te faci când vei fi mare? Şi de ce? Asta mi se pare o chestie foarte intimă. Am senzaţia că cineva ţine morţiş să-mi intre în cap şi să-mi răscolească creierul. Îmi place să cred că este o tema dată doar pentru a ne dezvolta gândirea în perspectivă. Unii oameni nu se fac nimic. Se fac mari şi-atât. Nu-i trage nimeni de urechi că s-au făcut doar mari. Nu există o lege care să zică fă-te mare şi ceva pe deasupra. Dacă s-ar da o astfel de lege tot pământul ar fi o închisoare. Pentru că se pune întrebarea: ce înseamnă "pe deasupra"? Eu, una, habar n-am ce înseamnă "pe deasupra", aşa că nu-mi doresc să mă fac ceva când voi fi mare. Dar pentru că nu trebuie să par complet idioată, o să vă mărturisesc ceva: când voi fi mare, voi trăi într-un lift. Un lift imens, cât o casă, cu bucătărie, baie, dormitor, living şi sală de fitness. Liftul trebuie să fie funcţional, să fie liftul unui zgârie-nori, cel mai mare zgârie-nori construit vreodată, în care vor locui foarte, foarte mulţi oameni. Oamenii vor apăsa pe un buton şi vor intra direct în living-ul meu. Eu mă voi uita la televizor, sau voi citi, sau abia voi fi ieşită din baie într-un halat alb, pufos, cu o cana mare de ceai în mână. "Cum o mai duci, Tira?" "Mulţumesc de întrebare, bine!" "Ce-ai făcut azi, Tira?" "Am gătit, am spălat, chestii casnice" "Ce citeşti, Tira?" "O mie şi una de nopţi, nu mă satur niciodată de poveşti... " "Arăţi foarte bine azi, Tira. Te-ai tuns, Tira. Mi-a născut căţeaua, Tira, vrei să-ţi aduc un pui? A făcut bunica dulceaţă de nuci verzi, Tira, vrei să-ţi las un borcan?" Oameni, oameni, foarte mulţi oameni. Bărbaţi, femei, tineri, copii, bătrâni, urâţi, frumoşi, bolnavi, sănătoşi, trişti, adânciţi în problemele lor sau veseli, plini de viaţă, care-şi vor face timp să stea cu mine de vorbă câteva ture sus-jos... Îndrăgostiţii se vor săruta lipindu-se cu spatele de instrucţiunile de folosire, iar eu mă voi face că nu-i observ, ca să nu-i fac să se simtă prost. Iar instrucţiunile de folosire ale ascensorului-casă nu vor conţine decât o rugăminte în plus: "După miezul nopţii, vă rog frumos să vorbiţi în şoaptă." Şi ei se vor conforma pentru că blocul nu are scări, nici măcar scară de incendiu nu are, are numai un lift-casă în care voi locui eu. Şi ei se vor obişnui cu mine, vor fi obligaţi să se obişnuiască, să mă bage în seamă, să mă ia în serios, să mă asculte. Voi deveni foarte importantă pentru ei fiindcă, dacă nu se va întâmpla aşa, voi ţine liftul blocat. Sigur, la un moment dat, va trebui să mor. Atunci, liftul-casă va deveni liftul-muzeu. Într-o altă ordine de idei, doamna profesoară, îmi pare bine că v-am cunoscut, sunteţi o femeie de treabă. După vacanţă n-o să ne mai vedem. Eu mă mut la o şcoală-internat, o şcoală specială pentru copii cu probleme.


Dacă sunteţi interesat de textul integral al acestei piese, scrieţi-ne pe adresa [email protected]. Orice alte comentarii, sugestii, reclamaţii le aşteptăm la aceeaşi adresă.