French Riviera, baby

"Tout ici rayonne, tout fleurit, tout chante, le soleil, la femme, l'amour sont là chez eux, j'en ai encore le resplendissement dans les yeux et dans l'âme" - un omagiu al lui Victor Hugo pentru Antibes, unde m-aș muta într-o secundă. O singură clipă, atât am nevoie ca să mă dezic de țara mea pentru o Coastă de Azur. Turul nostru de până acum a fost sfâșietor de frumos. Sfâșietoare va fi întoarcerea acasă, sfâșietor e legământul acestei nostalgii către casă. Vorbesc în general, eu nu simt niciun fel de dor. Aș sta plecată douăzeci de ani, fără să mă gândesc să revin.

A întrebat bine Gospodinov în noua lui carte, că cine ar mai face asemeni lui Ulise? Cine s-ar înapoia în cetate și ar renunța la nemurire?

În această seară am fost la o terasă, în Cannes, să ne uităm la meci. Europa League, Roma cu Sevilla. Noi țineam cu Roma. Mai exact cu Mourinho și cu sublimul său dar de a tot câștiga finale.

Mi-am găsit fratele la o masă de cinste, cu cea mai bună vedere spre televizor. În mijlocul tuturor. Era deja la a treia bere. Și era înfierbântat.

Îmi place să mă uit la fotbal. Mă uit ca la un spectacol, mă uit cum se uită oamenii de rând la un spectacol de teatru, nu cum se uită un om de teatru. Nu cunosc legile profunde ale acestui sport, nu am cultura necesară și nici ochiul unui privitor priceput. Dar știu când spectacolul e bun sau când e prost. Știu să detectez un off-side, știu câțiva jucători, știu câte ceva despre strategii. Colegii mei m-au învățat. Privesc un meci de fotbal cu multă plăcere. Mai ales când spectacolul e bun.

Pot fi ușor distrasă, însă.

De exemplu, interesul meu s-a topit atunci când i-am remarcat pe vecinii noștri de masă: un tată și fiul lui. Nemți. Foarte, foarte chipeși. Tatăl avea vreo 43, băiatul vreo 13. Băiatul era copia fidelă, miniaturală a unui blond cu ochi de safir, în spatele ochelarilor de vedere foarte cuminți. Tatăl era un domn, fără doar și poate. Bea vin, purta o cămașă largă, avea cele mai frumoase mâini din lume. Copilul purta gene lungi de tot, probabil genele maică-sii și avea o gură minunată. Pentru unul eram prea tânără, iar pentru celălalt, prea bătrână. Dar i-aș fi vrut pe amândoi. Pe masa lor, trona un aparat de fotografiat vechi. Nu îi interesa meciul, dar, observându-l pe Alex și fiind din ce în ce mai atenți la acea vână specifică unui obsedat, au început să privească spre punctul de absorbție al privirii lucitoare din ochii fratelui meu turbat.

Desigur, tatăl mi-a oferit și mie privilegiul unui contact vizual puternic, însă n-am profitat. Eram la meci. Roma - Sevilla, să nu uităm.

Am smuls dintr-un porn star martini fructul pasiunii care plutea la suprafață și am început să-l ling ceremonios, așa cum ar trebui să facă cineva când nu dorește să dea greș cu dezmierdarea sexului femeiesc. Mi-am imaginat că tatăl trebuie neapărat să mă privească în timp ce fac asta, așa că am mâncat acel fruct în câteva minute lungi. Se pare că fructul pasiunii s-a dovedit a fi "madlena" pentru mine, căci m-a transportat într-un trecut nemilos.

Mi-am amintit de minunatele timpuri în care izbucnise un război din cauza mea, atunci când trebuia doar să îmi doresc să gust afrodisiace, iar ele îmi erau puse la dispoziție imediat. Verișoara mea, Penelopa, mă ura de moarte, dar nu-mi păsa. Zeii fuseseră generoși cu mine. Din cale-afară de generoși. Iar numele meu avea să colinde întreaga lume, dincolo de vremuri, înainte și înapoi prin istorie și prin inimile bărbaților îndrăgostiți de frumusețea pe care o posed.

Îmi amintesc forța de seducție care izvora cu putere din pântecul meu, din ochi și din glas, ca o coroană de raze aprinse la nesfârșit. Simt gustul fructului, dulce, înțepător, amar și-mi amintesc de umerii mei mai fini decât materialul rochiilor în care mă-mbrăcau fete ce și-ar fi dorit să fie în locul meu și ar fi dat orice pentru asta. Gust din zeama lipicioasă și revăd săruturile interzise, nevoia mea de a domni peste fiecare animal cu falus, fără excepție, mersul felin, studiat, dar fără greutate, pus în practică: să fii frumoasă e un talent. Semințele pe care le sparg în colți și retrăiesc fuga, tragedia, focul, Calul Troian, coapsele mele arzând, un galop în amor, făcutul de dragoste, râsul meu nebun, eu despletită, toți bărbații, toți bărbații, toți bărbații!

Mă trezește din visare înjurătura lui Alex și realizez că s-a ajuns la penalty-uri. Clipesc de câteva ori pentru a reveni la realitatea reală. Penalty. Minunat! Ador partea asta a meciului. E ca o trenă ce șterge covorul roșu.

În stânga mea s-a întunecat brusc, iar luna nu-mi mai ajunge. Un munte de om, chiar un munte de om stă locului și caută din cap un loc să se așeze. Are pielea închisă ca un cărbune stins, haine albe, scumpe, ochelari de soare imenși și trabuc. În urma lui, un omuleț grizonat, care pare italian, puțin umflat, la costum, vorbește rapid în franceză cu muntele. Muntele doar aprobă. Sunt acompaniați de o domnișoară superbă, probabil o japoneză, care are un corp perfect, un păr scurt, o rochie mini, plină de flori aplicate și cu spatele gol. Îi observ coloana vertebrală minunată și picioarele perfecte, încălțate în sandale orbitoare cu tocuri bătute în cristale mici. Mă enervează la ea că mestecă gumă cu gura deschisă și merge cam crăcănată. E-adevărat că te poți împopoțona cât dorești, dar eleganța vine din piele și sânge, n-ai ce-i face. Cei trei își găsesc o masă; o masă care îi aștepta.

Mulți oameni cu bani la Cannes, mulți băutori de vin, de șampanie. Mulți băieți cu gura mare care se bagă în seamă cu fete necunoscute, francezi cu hormoni franțuzești care își adună cu greu ochii din decolteul fetelor, după ce observă că fetele au o mână lipsă sau ceva de genul acesta, nu știu, nu mai eram atentă pentru că ciotul rămas mă întrista teribil, dar mai teribil era necazul lui Alex care căzuse în a șasea bere, când Roma a pierdut meciul.

Mi-e foarte dor de alcool. Îmi e ciudă, ciudă că nu pot să beau șampanie în Cannes. Era un vis. Mi-am lăsat urmele în Monte-Carlo, în Saint-Tropez, în Nice, în ochii celor de pe Coasta asta minunată, dar n-am pus pic de alcool pe limbă... Încă îmi e greu să trăiesc cu mine. Mă salut uneori dimineața, la oglindă. Zic deci asta ești tu. Zic da asta sunt eu. Nu știam că ești așa firavă. Nu mă vedeai de la vodkă îmi răspund. Ai văzut-o pe rusoaica aia, aseară? Da, ne-am recunoscut. Să nu mă mai lași să ajung așa. Nu te mai las îmi zâmbesc grijulie. Da, era o rusoaică prin centrul orașului, care mergea în zig-zag și cânta aiurea, cu o sticlă de apă în mână, în care era, pariez pe tot ce voi moșteni, vodkă rece. Sunt sigură fiindcă recunosc schema. Torni vodka în sticla de apă și mergi liniștită peste tot. Nu e nimic complicat. Toată lumea știe asta. Dar nu toată lumea știe cum e să îți simți sticla de "apă" ca pe o ardere ce frige de fiecare dată când bei în public și nimeni nu bănuiește nimic. Și dacă cineva îți cere o gură de apă, inventezi o scuză despre herpes sau răceală sau că pur și simplu nu suporți să bei după alții. Rusoaica asta nu era un om al străzii, era chiar bine îmbrăcată și la gât îi străluceau niște cristale de valoare. Îi străluceau mai tare ochii.

Ce să mai scriu despre excursia mea? Excursia noastră? Îi datorăm totul lui Silviu, bărbatul mamei mele. Ieri am glumit că atunci când voi ajunge super bogată și celebră, îl răsplătesc înzecit. Dar n-am glumit, de fapt.

Uneori, familiile funcționale sunt niște puzzle-uri în care strecori o piesă de altă culoare decât celelalte. Dar e o piesă care se potrivește în contur.

Sigur, eu țin fotografia tatălui meu în caseta de bijuterii și-l port peste tot. Îi strig în gând ce văd, ce vizitez, ce descopăr.

N-are cum, n-are cum să existe perfecțiune în viața asta, în afară de muzică, balet și uneori, teatru sau cinema. Așa că nu există nici familia perfectă, iar Tolstoi a zis-o demult, altfel, nu are rost să adaug nimic folosindu-mă de cuvintele mele.

Dar există dragoste, iertare, și înviere. Începuturi noi, începuturi noi, începuturi noi... reveniri și reveniri... Eu însămi sunt foarte bună la asta.

Cel mai mult și cel mai mult îmi place cum îmi arde pielea fiindcă ea absoarbe soarele. Îmi arde dimineața, noaptea, oriunde, oricând, de parcă în pori s-au strecurat sori mici care mă încălzesc de sus și până jos.

Sori mici se vor strecura și-n pânzele inimii. Simt cum ea bate în ritmul de cha-cha-cha al picioarelor lui Brigitte Bardot. Picioarele de balerină sexuală. Eu sunt o balerină sexuală. Și oh! cât îmi place!