Destinul baletului clasic şi modern în contemporaneitate

Poate că nu ştiaţi, dar de multe ori este neclar cine trebuie să se ocupe de comentariul premierelor sau spectacolelor de balet. Criticii muzicali, cei teatrali ? Cert este că o meserie bine conturată de critic de balet nu există şi, mai ales, nu are prea mulţi reprezentanţi în România. Aşa că, primii care răspund la apel sunt criticii muzicali. Fără a dispune de cunoştinţe tehnice deosebite, comentatorul de balet din România va încerca să vorbească mai mult despre semnificaţiile culturale ale acestei profesii şi de modul în care evoluează ea în spaţiul contemporan.

În 2003 în România este clar că se poate vorbi despre două curente care înainte de 1989 nu erau atât de clar definite. Pe de o parte dansul acţionând în cadru instituţionalizat şi susţinut financiar de stat, având ca "vârf de lance" companiile sau ansamblurile de balet ale operelor, ori Teatrul "Oleg Danovski" de la Constanţa, iar pe de altă parte toate iniţiativele subvenţionate sau particulare din domeniul dansului modern şi contemporan. Baletul clasic este extrem de costisitor şi de aceea, la noi, este reprezentat aproape exclusiv la nivel de stat. Iar compania de balet a Operei Române este ansamblul cel mai numeros şi ar trebui să fie şi cel mai valoros în acest context. Îmi este greu să fac comparaţii, deoarece nu am mai avut contact de mulţi ani cu baletele Operelor din alte oraşe ale ţării, dar pot vorbi despre stagiunea actuală a Operei bucureştene, ca având o semnificaţie importantă pentru destinul baletului clasic şi modern în contemporaneitate.

În stagiunea 2002-2003, premierele Operei Naţionale Bucureşti au fost relativ puţine, problemele extra-artistice tulburând apele într-o manieră mult mai vizibilă decât cele de natură pur culturală. După Cenuşăreasa din iarnă, un turneu de succes în Europa şi o "reluare" cu Frumoasa din pădurea adormită, aproape de finalul sezonului compania de balet ne-a oferit o premieră cu o aşa-numită Seară de balet. Aceasta s-a jucat de două ori şi se va relua de-abia după mijlocul stagiunii viitoare, într-o ritmicitate care nu ţine, se pare, de considerente comerciale sau artistice, ci de organizarea internă (una dintre cauze fiind o reluare a baletului Don Quijote cu un invitat rus în rolul principal, înainte de finalul stagiunii, la care se va lucra "cu toate motoarele"). Mirarea noastră privind nesusţinerea unei noi montări prin mai multe spectacole mediatizate pe măsură vine şi din faptul că Seara de balet este o adevărată desfăşurare de forţe, are momente de valoare incontestabilă care ar rezista şi pe scene mai cunoscute decât cea bucureşteană şi s-a bucurat de un succes de public evident.



Seara de balet este compusă din trei lucrări independente, extrem de diferite stilistic. Prima piesă este Casa Bernardei Alba, lucrare în regia şi coregrafia lui Ioan Tugearu, pe un libret de Liana Tugearu, după Federico Garcia Lorca şi scenografia Vioricăi Petrovici (extrem de eficientă şi sugestivă vizual prin contrastele alb-negru şi unghiurile sobre speculate consecvent). Din păcate, calitatea colajului muzical şi ideea nefericită a intervenţiilor verbale (inutile în dramaturgia întregului şi extrem de discutabile din punct de vedere estetic), au afectat puternic ansamblul, aspectul interpretării coregrafice compensând mult (din ansamblul soliştilor amintim în primul rând convingătoarea şi autentic dramatica partitură de travesti a lui Răzvan Mazilu în rolul titular, cu mişcări autoritare şi dominatoare şi cu insinuări trans-sexuale extrem de îndrăzneţe pentru scena românească), dar nereuşind să risipească total senzaţia de provincialism impusă de muzică. Coregrafia lui Ioan Tugearu pune în valoare personalitatea siluetelor solistice, foarte bine decupate temperamental fiind cele două personaje feminine principale, Loredana Salaoru şi Monica Alexandra Petrică.



Naţionalismul stupid nu-şi găseşte locul în aprecierea acestui spectacol, o constatare fiind evidentă: pe măsură ce realizatorii devin mai deschişi spre ceea ce se întâmplă la ora actuală în Europa şi în lume în acest domeniu, rezultatul este mai convingător pentru publicul contemporan. Al doilea moment al serii, intitulat Armonii trecute poartă semnătura regizorului şi coregrafului Laurenţiu Guinea (Spania); tot el presupun că a ales şi muzica, selectată de această dată cu gust şi rafinament, fiind vorba despre prelucrări ale unor creaţii de Lully şi Marin Marais. Cu o carieră internaţională pe scene prestigioase precum Opera de Paris, Scala, American Ballet Theatre, Royal Ballet, Australian Ballet, ca invitat al lui Rudolf Nureyev în gale de balet, după retragerea de pe scenă Laurenţiu Guinea s-a stabilit la Madrid, unde conduce în prezent compania "Lauren G. Ballet", pentru care montează atât versiuni proprii ale unor balete din repertoriul universal, cât şi creaţii originale. În afara aspectelor tehnice şi a ritmului intens al montării, densitatea evenimentelor coregrafice fiind remarcabilă, intervenţia unui coregraf cu experienţă occidentală s-a simţit în special în implicarea emoţională pe care a reuşit să o inducă tuturor balerinilor. S-au distins cu strălucire în rolurile titulare Corina Dumitrescu şi Ovidiu Matei Iancu.



Pentru Visul unei nopţi de vară, regia, coregrafia şi libretul îi aparţin lui Marc Bogaerts (sursa de inspiraţie fiind, evident, Shakespeare), iar muzica este special compusă pentru balet de Virgil Popescu, imprimând o stare senină, de veselie perpetuă. Coregraf subtil şi creativ, Marc Bogaerts (Belgia) a lucrat cu numeroase companii din întreaga lume, nu numai în domeniul dansului, semnând şi regie de operă, spectacole în genul "Nouveau cirque" sau producţii multimedia. În baletele sale caută combinaţii mai puţin convenţionale, creând o tensiune dramatică diferită şi originală. Din scenografia Adrianei Urmuzescu am reţinut în mod deosebit personalitatea coloristică a costumelor şi eficienţa tehnică a puţinelor elemente de decor. Balerinilor li s-au creat pretexte pentru a deveni actori, iar ei au reacţionat cu entuziasm, vitalitatea şi viteza discursului coregrafic ţinând trează atenţia spectatorului. Se disting multe performanţe solistice în direcţia rolului de caracter în Visul unei nopţi de vară. Dintre acestea amintim performanţa Silviei Rotaru în Puck, de o virtuozitate cvasi-acrobatică şi extrem de convingătoare în rol, versiunea de "personaj negativ" a Loredanei Salaoru, care se arată nu numai o bună tehniciană, ci şi o actriţă talentată, sau rolul lui Bottom, care ne prezintă un Răzvan Mazilu în versiune burlescă.



Revin la părerea că un spectacol atât de reuşit şi de divers şi pentru care tot colectivul companiei de balet al Operei bucureştene a muncit atât de mult ar trebui să aibă o viaţă mai lungă în preajma premierei şi o mediatizare pe măsură. Oricum, apelul la doi coregrafi din străinătate este un punct pozitiv nu numai pentru spectatori, ci şi pentru balerini, al căror profesionalism crescut pe băncile Liceului de coregrafie trebuie din când în când stimulat mai convingător şi poate chiar mai dur decât o fac cei de aici. Este ştiut că ochii care se văd zi de zi încep să sesizeze mai greu calităţile, dar şi defectele, iar "combustibilul" prin care fiecare îşi poate susţine singur propriul entuziasm faţă de profesie nu este infinit. În consecinţă, apariţia unor "vedete" din exteriorul companiei va stimula întotdeauna performanţa în colective compuse preponderent din oameni tineri, cum este compania de balet a Operei bucureştene.



Asupra altor întreprinderi coregrafice din spaţiul românesc, clasice sau contemporane, subvenţionate sau particulare voi reveni cu prima ocazie, îndemnul meu către cititorii acestor rânduri fiind următorul: mergeţi la operă, este tare frumos... iar pentru a creşte, baletul românesc are nevoie şi de săli arhipline.




PS: Dacă doriţi să îi spuneţi părerile şi propunerile voastre pentru această rubrica Oltei Şerban-Pârâu, puteţi să o contactaţi la [email protected].