"Taberele" creatorilor
Dacă breasla compozitorilor din zona "academică" ar fi unită, sau s-ar împărţi în mai puţine tabere ori bisericuţe, încă ar fi bine. Tradiţionaliştii şi avangardiştii... aceasta ar fi o situaţie firească, pe care la un studiu superficial al istoriei muzicii am descoperi-o în epoci dintre cele mai diverse. Cele două categorii nu se vor înţelege niciodată, chiar dacă actualii tradiţionalişti au fost avangardişti odată, iar actualii avangardişti vor deveni, majoritatea, peste doar câteva decenii, mai conservatori decât îşi pot imagina. Problema cu breasla despre care vorbim este că sunt mult mai multe "grupuri de interese", reunite pe diverse criterii, de la cele estetice, la cele conjuncturale şi, în consecinţă, la fiecare ediţie a S.I.M.N., oricât s-ar strădui Uniunea, vor exista atât grupuri de contestatari ai celui mai recent festival, cât şi grupuri de susţinători ai săi. Aşa s-a întâmplat, pentru a pomeni doar câteva nume, şi la ediţia 2001 cu Dan Dediu, şi în 2002 cu Liviu Dănceanu şi în 2003 cu Mihaela Stănculescu-Vosganian şi Irinel Anghel. Bineînţeles că nici unul dintre cei de mai sus nu este manager de profesie, toţi sunt compozitori şi, mai ales, oameni, aşa că sunt supuşi unor eventuale erori. Dar şi acestea, depinde de unde şi cum le priveşti. Pentru unii, apariţia unui instrument precum flexul în piesa de deschidere a festivalului este o blasfemie (nici chiar aşa...), pentru alţii este o descoperire pe care o privesc cu ochii larg deschişi de mirare.
Cu ochii larg deschişi
Şi pentru că am ajuns aici, să ne apropiem de ediţia 2003 şi de ceea ce a urmărit ea. A dorit să sporească impactul spectacolelor asupra iubitorilor creaţiei contemporane. Adică să aducă cât se poate de mulţi spectatori în contact cu aceste concerte, asumându-şi rolul (şi riscul) de a convinge un număr apreciabil de noi "consumatori de muzică nouă" despre provocarea intelectuală pe care o reprezintă acest gen de artă. De aici, mult zgomot... Promo la TVR Cultural şi la Radio România Muzical, în revistele Actualitatea Muzicală, Art & Roll, Flacăra, site-ul cultural www.LiterNet.ro. Apariţia la televizor mai frecventă decât în ultimii ani a unor informaţii despre S.I.M.N. a stârnit şi ea proteste. De ce domnilor ? Parcă mai ieri ne părea rău că nu suntem băgaţi în seamă... Acum facem invers ? Ca despre orice lucru care, într-un final, se întâmplă şi despre colaborarea cu TVR Cultural se pot face comentarii, unul dintre aspectele care m-a intrigat fiind de ce atunci când eşti partener al unui festival încerci să-i demontezi subiectul, să-i cânţi prohodul, propunând ca temă de dezbatere în pauza concertului de închidere Criza muzicii contemporane. Nu cred că la Festivalul "Enescu" îşi va permite cineva asemenea "licenţe poetice"... Dacă susţinem un eveniment, atunci ar trebui să o facem cu adevărat...
Festivalul şi publicul său
Îmi este greu să apreciez care a fost exact prezenţa publicului în acest an faţă de ediţiile anterioare. Cert este că am văzut săli animate şi entuziaste, chiar dacă nu arhipline, la cele două simfonice, la concertul din Aula Palatului Cantacuzino al cvartetului Iturriaga şi octetului vocal VoxX8Cam condus de Christian Alexandru Petrescu (aici a fost arhiplin), la recitalul pianistei Martine Joste cîntand la pianul Carillo în 1/16 de ton, la seara de koto şi shakuhachi sau la concertul de închidere. Concertele simfonice şi recitalurile camerale au fost dublate de o serie de spectacole de muzică şi dans, de workshop-uri sau improvizaţii experimentale, toate beneficiind de aportul interpretativ al unor valoroşi artişti români şi străini.
Tematica festivalului
Acum doi ani, Dan Dediu ne propunea o panoramă a culturii muzicale a secolului XX, cu un accent pe estul Europei, prezentând creaţia muzicală în ipostaze diverse, focalizarea fiind realizată pe repertoriul cameral (unul dintre accente deplasându-se către ideea de creaţie ca spectacol, iar limitele stilistice fiind împinse până la frontiera cu jazzul). Anul trecut, Liviu Dănceanu propunea o structurare a festivalului în jurul ideii de ciclu "Perpetuum", interpretându-se lucrări scrise de peste 60 de creatori români şi străini, sub generice care au diferenţiat zilele (Perpetuum orchestral, Perpetuum simfonic, Perpetuum avantgarde, Perpetuum Musica Nova I şi II, Perpetuum New Music Guests, Perpetuum rigor ed libertas şi Perpetuum cameral-simfonic). În 2003, Mihaela Stănculescu-Vosganian şi Irinel Anghel au gândit o ediţie a instrumentelor neobişnuite, printre propunerile lor aflându-se prezentarea a nu mai puţin de 25 de lucrări în primă audiţie absolută şi în total a unor creaţii semnate de aproape 100 de compozitori. Multe dintre ele au fost grupate în jurul ideii de valorificare a timbralităţii non-convenţionale a unor instrumente provenind din muzica tradiţională asiatică (koto, shakuhachi, khaen, gu zheng), a unor instrumente exotice (scoica, shofar, tromba lontana, boluri zen) sau mai puţin întâlnite în muzica cultă (acordeon, piri, fluier), ca şi a unor instrumente noi - cum este pianul microtonal acordat în şaisprezecimi de ton, construit de Fabrica Sauter şi transportat special pentru festival din Germania, sau mai puţin frecvente pe scenele noastre, cum a fost clarinetul midi. De asemenea, componenţa neobişnuită a unora dintre ansambluri (10 flaute, 8 voci) a fost menită să polarizeze atenţia spectatorilor asupra unor "rarităţi" ale vieţii de concert, care au putut fi urmărite în premieră şi în România, cu această ocazie.
(Irinel Anghel)
Concret, festivalul Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi s-a desfăşurat în 2003 în Studiourile de concerte ale Radiodifuziunii Romane, Palatul Cantacuzino, sala ARCUB, sala "Elvire Popesco" a Institutului Francez şi la Universitatea Naţională de Muzică, dintre interpreţi distingându-se Orchestrele Radio, Ansamblul de flautişti din Munchen, Cvartetul Iturriaga din Leipzig, octetul vocal VoxX8Cam, ansamblurile Pro Contemporania, Archaeus, Hyperion, Aperto, Traiect, Game, dirijorii Szymon Bywalec (Polonia) şi Ludovic Bacs (România), soliştii Martine Joste, Daniel Kientzy (Franţa), Nanae Yoshimura, Kifu Mitsuhashi (Japonia), Barrie Webb (Anglia), Emil Sein (Spania), Andrei Kivu, Ladislau Csendes, Ion Bogdan Ştefănescu, Ilinca Dumitrescu şi dansatorii si coregrafii Liliana Iorgulescu, Mihai Mihalcea şi Răzvan Mazilu. Pentru prima oară, programul exact al fiecărei zile de festival a putut fi găsit pe internet. Organizatorii au fost şi de data aceasta Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Ministerul Culturii şi Cultelor şi Centrul de Proiecte Culturale (ARCUB) al Primăriei Municipiului Bucureşti, iar co-organizatori Societatea Română de Radiodifuziune, Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, Institutul Francez, Institutul Goethe, Warsaw-Autumn Friends' Foundation.
(Mihai Mihalcea)
Concertul de deschidere cu patru prime audiţii absolute
Am fost prezentă la o bună parte dintre concerte, nu la toate, dar dintre acestea, aş vrea să marchez câteva elemente deosebite. Primul ar fi densitatea şi calitatea repertorială a concertului de deschidere, cu patru lucrări orchestrale de substanţă, toate în primă audiţie absolută, începând cu spumoasa piesă The Blood a lui Pawel Mykietyn, continuând cu lucrarea ilustrând perfect tema festivalului Labyrinthe II de Irinel Anghel - solist la 7 instrumente fiind Andrei Kivu (probabil singurul muzician român cu astfel de disponibilităţi), urmat de Emil Sein, un solist polispecializat în primul rând în instrumente de suflat (a cântat cu această ocazie la saxofoane, clarinet bas, hun, piri, fluier şi tilincă), în piesa MegaDialogue de Mihaela Stănculescu-Vosganian, şi de PreSimfonia a VI-a de Octavian Nemescu, cu o scriitură reflectând o filtrare personală a ideii de simfonism în contemporaneitate. Dirijorul Szymon Bywalec a fost una dintre revelaţiile acestei ediţii, dovedindu-se un bun cunoscător al muzicii pe care a prezentat-o şi reuşind să "strunească" Orchestra Naţională Radio, ansamblu pentru care muzica nouă nu se afla tocmai pe lista preferinţelor repertoriale.
Cinci solişti şi Orchestra de Cameră Radio
Concertul simfonic susţinut de Orchestra de Cameră Radio condusă de Ludovic Bacs a însemnat întâlnirea cu nu mai puţin de cinci individualităţi solistice de mare forţă precum clarinetistul Emil Sein (Spania), trombonistul Barrie Webb (Marea Britanie), saxofonistul Daniel Kientzy (Franţa), iar din România, flautistul Ion Bogdan Ştefănescu şi violistul Ladislau Csendes. Evoluţia tuturor a demonstrat, pe de o parte, forţa receptorului contemporan de a provoca la maximum resursele tehnice, afective şi intelectuale ale interpreţilor. Pe de altă parte, forţa pe care o au individualităţi charismatice precum soliştii serii de a îmbogăţi mesajul compozitorului, s-a făcut din nou simţită, în lucrări de Rafael Diaz, Doina Rotaru, Vladimir Scolnic, Anatol Vieru şi Serge Belimov. Un rol esenţial în succesul concertului l-a avut şi de această dată dirijorul, maestrul Ludovic Bacs ştiind să colaboreze cu Orchestra de Cameră Radio pentru obţinerea unui rezultat optim.
Japonezii şi instrumentele lor
O altă seară la care am participat cu plăcere a fost recitalul de koto şi shakuhachi susţinut de Nanae Yoshimura şi Kifu Mitsuhashi, care alături de creaţii japoneze a cuprins o piesă de Diana Rotaru - Grotte imaginaire. Asocierea timbrală între koto şi shakuhachi te transpune într-o stare meditativă extrem de bine individualizată, ce exclude orice tip de violenţă sonoră. Publicul prezent în sală a fost cu adevărat entuziasmat, cei doi artişti oferind şi un bis (fapt mai rar întâmplat la un astfel de festival).
Un atipic concert de închidere
De fapt a fost vorba despre un spectacol de închidere, ce a debutat cu un jam-session experimental avându-i ca protagonişti pe Irinel Anghel, Ion Bogdan Ştefănescu, Malik Choukrane, Sorin Romanescu, Andrei Kivu şi dansatorul Mihai Mihalcea. Ca întotdeauna în astfel de cazuri, ceea ce am auzit în 30 mai nu a semănat cu un alt jam-session al aceleiaşi grupări, atmosfera generală fiind dominată de nuanţe infinitezimale, momentele de culminaţie fiind bine controlate. Cei din domeniu nu au prea prizat acest tip de experiment, aşa că o bună parte dintre spectatori au apărut pentru partea a doua a serii. De ce să nu fii măcar curios să vezi ce se întâmplă atunci când muzica este creată sub ochii tăi, în acelaşi timp cu trăirile tale ca auditor, în sală. Oricum, nici partea a doua nu a fost lipsită de originalitate, deşi ea a mers în altă direcţie, cuprinzând cantata Dinainte de trezire a lui George Balint sau piesele lui Adrian Iorgulescu - Despre noi şi Mihaela Stănculescu-Vosganian - Interferenţe japoneze, interpretate de grupul Inter-Art compus din Emil Sein (saxofoane), Barrie Webb (trombon), Liliana Iorgulescu şi Răzvan Mazilu - dansatori, cărora li s-au alăturat Nanae Yoshimura (koto), Kifu Mitsuhashi (shakuhachi), Elmira Sebat (mezzosoprană), Orest Pîslariu Ranghilof (bas), Ion Bogdan Ştefănescu (flaut), George Balint (pian), Alexandru Matei (percuţie), Ionuţ Kivu (actor).
Şi iată că revenim la tema de la care plecasem. După ce că suntem atât de puţini, noi, cei preocupaţi de existenţa contemporană a creaţiei muzicale culte, de ce trebuie să continuăm să ne contestăm unii altora valoarea, bunele intenţii, spiritul de iniţiativă şi alte trăsături de acest gen, în numele ideii că pe undeva trebuie să fi fost ceva negativ, o "lucrătură", un interes (cel puţin unul) şi nici vorbă intenţia de a oferi un festival competitiv.
După principiul "câinii latră, caravana trece" presupun că şi în acest an se va ajunge la concluzia că important este că acest festival există şi poate genera, iată, interes, măcar cât o face teatrul sau arta plastică a zilelor noastre. Dar sunt convinsă că dacă în jurul viitorului director al festivalului s-ar aduna mai multă bunăvoinţă din partea colegilor decât s-a întâmplat în ultimele ediţii şi succesul ar fi pe măsură.
În ceea ce mă priveşte eu mă declar pe mai departe o susţinătoare a ideii de S.I.M.N.
PS: Alte articole despre SIMN puteţi citi în Agenda Culturală
Dacă doriţi să îi spuneţi părerile şi propunerile voastre pentru această rubrica Oltei Şerban-Pârâu, puteţi să o contactaţi la [email protected].