Întâi jurist, apoi muzician
Fiu al unui inginer de mine care se căsătorise cu Alexandra d'Assier, descendentă a unei familii franceze emigrate în urma revocării edictului de la Nantes, tânărul Piotr, născut la Votkinsk, în 1840 fusese destinat magistraturii. Aşadar, doar după ce şi-a terminat studiile de drept şi după ce a ocupat un post de secretar la Ministerul Justiţiei, el s-a îndreptat către muzică, iar în 1862 s-a hotărât să devină muzician profesionist. S-a înscris la conservator, a urmat timp de trei ani cursurile lui Rubinstein (orchestraţie) şi Zaremba (compoziţie), studiind în afară de pian, flautul şi orga. Îi admira pe Mozart, Beethoven, Glinka, Meyerbeer, Weber, Schumann şi Liszt.
Profesor la Moscova şi orientarea muzicală spre Occident
Numirea sa ca profesor de armonie la conservatorul din Moscova, care era condus în acea perioadă de Nikolai Rubinstein, a dus la rezolvarea problemelor sale materiale. Mai mult, în 1867 a avut onoarea de a-l primi oficial pe Berlioz, aflat la a doua sa călătorie în Rusia. În 1868, intră în relaţii cu Grupul celor Cinci, dar chiar dacă îl simpatiza pe Balakirev, el nu a renunţat niciodată la o anumită suspiciune faţă de Rimski-Korsakov şi la o ostilitate deschisă în ceea ce-l privea pe Musorgski, a cărui personalitate se situa la polul opus faţă de a sa. Din această epocă datează, de asemenea, primele lui compoziţii şi ne referim la primele trei simfonii, Concertul nr. 1 pentru pian dedicat lui H. von Bulow, operele Voievodul, Ondine, Opricinik, Vakula şi baletul Lacul lebedelor. Uneori, discursul său muzical este inspirat de teme populare, dar Ceaikovski prelucrează aceste teme cu o ştiinţă muzicală mai apropiată de maniera occidentală.
În mod ciudat, tocmai legăturile lui cu Grupul celor Cinci sunt cele care, cel puţin în aparenţă, îl determină să se îndrepte către Occident, la iniţiativa lui Stasov, care păstrând subiectele ruse pentru prietenii lui, îi impune lui Ceaikovski subiecte occidentale. El se află la originea unor lucrări pentru care i-a sugerat lui Ceaikovski chiar planuri detaliate, în asemenea împrejurări luând naştere Romeo şi Julieta, Furtuna sau Manfred. Cu toate acestea, Ceaikovski va şti să cultive un caracter rus de mare profunzime, îmbinat cu o anumită melancolie, mai ales în cantilenele şi melodiile care vor plăcea atât de mult publicului: "Sunt rus, rus până în măduva oaselor", îi scria el într-o zi fratelui său.
Ceaikovski şi doamna von Meck
Începând din 1875, cercul relaţiilor lui Ceaikovski în lumea muzicii s-a lărgit: s-a împrietenit cu Saint-Saens, i-a frecventat pe Liszt, Bizet, a cărui operă Carmen l-a entuziasmat, pe Massenet şi a încercat în zadar să-l întâlnească pe Wagner, cu prilejul călătoriei lui la Bayreuth. Dar anul cheie pentru Ceaikovski este 1876, când N. Rubinstein îl pune în legătură cu extrem de bogata doamnă von Meck (care în 1879 îl angajase pe Debussy ca profesor de pian al uneia dintre ficele sale). Ea va deveni sfătuitoarea secretă şi mecena lui, fără ca ei să se fi întâlnit vreodată (convenţie stabilită de la început). Dar corespondenţa lor asiduă, de-a lungul a paisprezece ani, cât au durat relaţiile dintre ei, ne permite să urmărim pas cu pas această "idilă" singulară. Sumele pe care ea le punea în mod regulat la dispoziţia lui Ceaikovski l-au pus la adăpost de orice problemă financiară. El s-a eliberat atunci de obligaţiile de profesor şi a regăsit, după episodul unei căsătorii ratate (1877), o anumită atracţie pentru călătorii şi viaţa mondenă (Clarens, Paris, Veneţia, Roma, Florenţa, San Remo). Este perioada marilor lucrări.
Începuturile lui ca dirijor sunt datate 1886, dar de-abia în 1888 va pleca într-un turneu de concerte în Europa, înainte de a trece Atlanticul. În America, lucrările lui s-au bucurat de o primire entuziastă, iar l,a data de 5 mai 1891, Ceaikovski a inaugurat Carnegie Hall. Distins cu titlul de doctor honoris causa al universităţii din Cambridge în 1893 (în acelaşi timp cu Max Bruch, Saint-Saens şi Grieg), el moare pe 28 octombrie acelaşi an, condamnat la sinucidere de un juriu de onoare, ca urmare a unei afaceri de moravuri, a doua zi după prima audiţie a Simfoniei "Patetica", testamentul lui spiritual şi muzical.
O creaţie profund romantică
Fără îndoială, preocuparea pentru adevărul expresiei, pentru sinceritate ca şi pentru simplitate, este legată la Ceaikovski de tema fundamentală - şi am putea spune unică - a lucrărilor sale simfonice şi lirice: destinul uman, lupta pe care omul o duce pentru a încerca să-l domine şi eşecul său final. Într-adevăr, cum altfel ar putea fi receptate poemul simfonic Fatum, ultimele sale trei simfonii şi acea misă funebră care este finalul Pateticii şi care consacră înfrângerea omului de către Destin ? Cum ar putea fi înţelese altfel personaje ca Lenski, Hermann şi chiar Ioana d'Arc ? Există la el o dorinţă pasionată de a traduce în muzică tragicul şi pasiunile umane, cu o generozitate şi o hipersensibilitate cvasipatologice. Chiar el însuşi nu se lăsa păcălit ("Ce bătrân plângăreţ pot fi !"), dar vedea în muzică singura consolare posibilă şi am putea să ne întrebăm dacă în acest hiper-romantism doamna von Meck nu a crezut că găseşte ecoul decepţiilor şi aspiraţiilor ei ?
Dacă melodiile lui nu sunt decât traducerea unei stări sufleteşti, simfonia nu este pentru el altceva decât "confesiunea muzicală a sufletului", modul lui de manifestare a sentimentelor, pentru că Ceaikovski nu admite existenţa unei muzici care să fie doar un joc sonor, lipsit de scop. Amploarea cadrului formal îi convine: îi permite să lase să se dezvolte lungile melodii caracteristice, temele largi şi decorative şi să facă să evolueze dezvoltări ample, într-o manieră naturală, spontană. Solicită cu plăcere corzile şi nu forţează niciodată volumul sonor; orchestra lui, cu siguranţă mai puţin strălucitoare decât cea a lui Rimski-Korsakov, poate fi de o mare bogăţie, ca în Manfred, tipul însuşi al simfoniei romantice cu program, în linia lui Berlioz, de la care se pare că autorul s-a inspirat fără ascunzişuri. Chiar dacă simfonia lui nu este decât o exacerbare a scriiturii romantice germane postmendelssohniene - orice noutate fiind pentru el o manifestare a ignoranţei -, Ceaikovski este cu siguranţă cel mai bun simfonist rus al generaţiei sale.
Operele şi baletele
Zece opere, ale căror subiecte variază de la tematica istorică (Fecioara din Orleans), la drama psihologică (Evgheni Oneghin; Dama de pică) constituie contribuţia sa la genul liric. Refuzând atât concepţia wagneriană, cât şi realismul lui Musorgski, Ceaikovski alege o construcţie formală mai apropiată de aceea a lui Glinka - o succesiune de arii şi ansambluri legate prin recitativ -, dar într-un climat care se doreşte poetic. Recitativul nu trebuie aşadar să fie decât un element de legătură între marile momente ale operei ("O operă construită pe structura recitativului melodic este o operă fără muzică").
Pe de altă parte, Dama de pică este evident influenţată de Carmen, adică de o lucrare în care s-ar putea spune că muzica este în permanenţă angrenată în acţiune. Lirismul puţin facil al lui Ceaikovski poate explica succesul de care s-a bucurat şi care se sprijină pe nostalgia unei epoci: cea a anilor 1850-1860 din Rusia. De altfel, este semnificativ faptul că imediat după revoluţie, s-a încercat condamnarea operelor lui ca fiind dominate de o mentalitate mic burgheză. Astăzi s-ar putea formula aceeaşi opinie despre muzica lui de balet (Lacul lebedelor, Frumoasa din pădurea adormită, Spărgătorul de nuci). Ar fi nedrept să uităm că el a participat, după Leo Delibes la restaurarea muzicii de balet, care avea să devină o creaţie în sine, cu virtuţi de independenţă, înainte de a deveni o operă de avangardă, odată cu Diaghilev.