Sucul gastric

Încătușată în rochie din mătase neagră, turnată pe un corset care să îi strângă mijlocul subțire, ea, ființa, iar nu rochia, dar odată cu ea poate că și rochia, umblă fantomatic pe străzile unei capitale din Europa, pășind ca pe aer cu tălpile arzând, încrustate în tocuri lungi și suple care spintecă, care pot opri respirația unuia și altuia.

Singură, grațioasă, misterioasă ca o pasăre nocturnă, ființa, iar nu rochia, dar odată cu ea poate că și rochia, își interzice dreptul la nostalgie, deși cadrul e unul dintre cele mai potrivite pentru așa ceva, pentru o partidă de plâns mărunt și contemplare.

Ființa refuză oferta clișeică a destinului care spânzură lumina zilei, ignoră invitația stării lichide a sufletului, ea vrea să își arunce pantofii pe acoperișul unei clădiri, să își desfacă încorsetarea elegantă a trupului mărginit și sufocat, vrea să își desprindă cele o sută de agrafe care îi susțin coafura și să alerge pe asfalt așa cum alerga cu câteva zile în urmă prin pajiștea ierboasă unde flori mărunte îi încântau inima, unde soarele explodase nuclear pe cerul albastru, definitiv albastru, unde aerul era respirabil și sănătos și unde ea, ființa, cu siguranță nu rochia, era liberă, liberă, liberă!

Și totuși, nu schițează niciun gest care ar fi în plus în coregrafia bine studiată a mersului languros, fatal, tot înainte, drept înainte. Slăbiciune și întuneric.

Să lăsăm puțin ființa la o parte. Oricum ea nu există fără s-o aduc eu la viață din condei, nu se va pierde. Ea există din vremuri străvechi, colindă partiturile unora și altora, preschimbându-și doar puțin forma, dar, în fond, fiind aceeași. Femeia aceea! Fie c-o numim Medeea, Carmen, Nastasia Filipovna, Anna Karenina, Lady Macbeth, Lilith sau Hecate, ființa e singulară, închipuită, mistică, dramatică și extrem de dorită. Ea e câine or trandafir, e regină or martir, e ba sânge, ba creier, ba stomac, ba cuget, e fantomă, dar e și carne, e războinică, dar e și lebădă.

Ființa aceasta nu are, nu are, nu va avea niciodată parte de liniște. Doar moartea i-o poate îngădui.

Dar nu cred că va fi vreodată ucisă, deși, contemporaneitatea propune, mult mai aprig decât în trecut, altfel de eroine, eroine care desfac spectrul și care, în sfârșit, au și ele șansa să defileze pe podium: eroinele bune, eroinele blânde, eroinele efervescente, eroinele ingenue, eroinele amazoane, eroinele gingașe, eroinele amuzante, eroinele nepretențioase, nesofisticate, mai puțin elegante, mai puțin studiate, mai vii, eroinele feminine fără senzualitate, eroinele copile, eroinele curajoase, eroinele caste. Ele toate, mult mai ușor de obținut din substanțialitatea existențială, ele, cele care sunt pretutindeni în jur, cărora, pentru a le desluși poetica interioară, trebuie să le oferi răgazul de a-și expune sufletul, mintea, oasele, trecutul, idealurile, cusururile și înzestrările, au fost eclipsate adesea de linia dreaptă și tăioasă ca o lamă a construcției femeii-fatale, această femeie care a fost deconspirată, tradusă, demistificată. Ea nu este decât o mască ce ascunde slăbiciune, frică, zbucium, nerv, frustrare, dorință și, desigur, o doagă lipsă. Ea va fi, așadar, redusă la statutul de femeie ușoară, falsă, ipocrită, vicioasă, interesantă la început și lipsită de virtuți autentice, frivolă, nebună, foc pasional care se stinge la fel de repede cum s-a aprins, o inflamare spectaculoasă, dar irespirabilă.

Să lăsăm, deci, ființa.

Am trăit o experiență îngrozitoare la un festival de muzică electronică. Nu din rușine îi voi da alt nume în această scriere, căci oricum e evident unde am fost, dar pentru ordinea închipuirii mele, pentru că nu vreau să menționez numele real al mizeriei totale și pentru că i se potrivește mult mai bine, schimbând doar o literă, numele de festivalul GAGA, acolo unde am fost martora dezlânării unor oameni cu care nu vreau să am de a face vreodată în viața asta.

E adevărat că simțurile mele au fost acutizate de substanța legală HHC, substanță care m-a făcut să transpir, să mă doară capul, să îmi fie rău, rău de tot, să trăiesc la superlativ evenimentul îngrozitor care mă înghițea din toate părțile. Pe lângă faptul că jumătate din timpul petrecut acolo se ducea pe stat la cozi uriașe: coada la bilete, coada la intrare, coada la băgat bani în brățară, coada la băutură, coada la pipi, întregul ansamblu era, pentru mine, un coșmar. Îmi displăcea fiecare moment petrecut acolo. Vedeam oameni pestriți, care mai de care mai aranjați, băieți cu care n-aș vorbi vreodată nici de amuzament, fete care și-au făcut un machiaj complicat și complex pentru care au stat trei ore în oglindă înainte să plece de acasă, fete care își murdăreau rochiile ieftine și de prost gust în noroiul din zona cu veceuri publice, toți tinerii ultra-drogați care dansau ca maimuțele în fața unor scene, pe asurzitoare împerecheri de zgomote oribile. Am trăit doar o nostalgie fugară când Skrillex a băgat Make it Bun Dem, și mi-am amintit de clasa a opta, clasa a noua, și ce revelație era muzica dubstep sau ce o fi, cum dansam la petreceri când beam beri nenumărate până ni se făcea rău, ce cool ne simțeam și mă miram cum încă rezistă Skrillex, cum încă face valuri printre atâția ascultători. Era foarte tare pe atunci, pentru mine. N-a meritat tot ce am îndurat, oricum. Nici n-am știut unde vin. Prietenii mei aveau o invitație în plus, iar eu m-am dus să văd ce o mai fi și asta.

Și în tot acest timp, încercam să mă agăț de memorii recente, solare: deplasarea la Cluj, la Budapesta, la Gyula, ziua fostei mele prietene prețioase, pe care, privind-o, realizam că încă o iubesc, dar mai simplu, mult mai simplu, și poate că mai sănătos așa, trupul și sufletul bărbatului care m-a făcut un pic mai fericită și pe care l-am făcut un pic mai fericit, și, în general, teatrul, teatrul, teatrul.

Am început Însemnările lui Malte Laurids Brigge de Rilke și simt că ar fi fost o carte de citit mult mai devreme, pentru mine, care îmi place oricum și acum. Totuși am încredere în calea literară, căci, deși există cărți de citit în liceu, cărți de citit la maturitate, viața mi-a pus în mână exact la timpul potrivit mai toate lecturile mele. Ceva s-a potrivit întocmai cu sufletul meu din momentul în care mă afundam într-una sau mai multe cărți paralele. Desigur, trebuie să am încredere în sufletul meu de cititoare obsedată și în hazardul orânduirii acestor axe care ne pun în brațe totul; e nevoie doar să...

Ce te faci când primești tot ce e mai bun, dar nu ești pregătit pentru asta? Refuzi? Cu riscul de a nu mai primi niciodată? Accepți? Cu riscul de a trăda spiritul instinctual? Te educi, te forțezi? Cum faci să fii pregătit pentru momentul în care ți se oferă totul, astfel încât să nu ratezi?