Filip al norilor

Personaje:

El, un tînăr
Ea, o tînără
Filip, copilul

Un vis proiectat pe decorul de pe scenă. O maşină, o vreme ploioasă, el, 35 de ani, conducând. Anotimpurile se schimbă în timp ce merge neatent la şosea, ignorând totul în jur. Apoi o voce metalică îl avertizează să tragă pe dreapta. Poliţia. Se conformează. Vede prin parbriz o barieră lăsată. Un tren trece, bariera se ridică, el rămâne pe loc, respectând semnul STOP. Se aude un fragment de convorbire telefonică. Cineva a sunat din greşeală, căutând un mecanic auto. Maşina porneşte din nou, singură însă, şoferul fumează o ţigară pe scaunul de alături. Parbrizul se umple de noroi şi o femeie se apropie de geamul lateral cerând ajutor. Are necazuri cu maşina.

El coboară şi se apropie de autoturismul ei. Rezolvă problema. Femeia pare străină de orice explicaţie tehnică a lui. Cheia băgată în contact face ca un telefon din scenă să sune. Capota motorului lăsată din nou în jos îl descoperă pe Filip, aşezat pe maşină, un copil care îşi sfătuieşte mama să închidă. Apelul ei oricum nu va fi preluat de nimeni. Ea însă e preocupată de găsirea unei metode de a se revanşa faţă de bărbatul amabil. El spune că nu este nevoie şi îi înmânează o carte de vizită. Filip se scuză că nu poate face cunoştinţă cu bărbatul (ştie că este doar o închipuire), dar îi sugerează acestuia să ridice receptorul.

Visul trece uşor în realitate, din proiecţie pe scenă, elementul de legătură fiind telefonul. Într-o garsonieră la demisol, dezordonată, plină de aparatură electronică audio sofisticată, cu o singură fereastră, doarme el, cufundat într-un spaţiu plin de sunete diverse. Îl trezeşte telefonul care a continuat să sune. Răspunde. E ea. Îi sună la uşă în vreme ce continuă să vorbească la telefon, iar el nu poate fi decât uimit de abordarea asta neobişnuită. Motivul vizitei: răsplata promisă pentru că i-a reparat maşina. Îi propune o ieşire, unde vrea el. El e uşor încurcat şi pe deasupra nervos din cauza unui şmecher care vrea să parcheze într-un loc din care opreşte lumina naturală să îi intre în cameră. Simţind că nu este binevenită, ea dă să plece, dar este oprită. Îl fixează cu privirea, şi îi spune o poveste cu lumină şi culori. Nu e ciudată, ci pictoriţă. Bărbatul îi explică mecanismul de pornire al maşinii cu o scrumieră şi 4 ţigări. Ea însă nu pare să rimeze cu atâtea detalii tehnice. Vrea să ştie doar de ce a oprit el. Ei îi sună telefonul, dar nu poate vorbi pentru că nu are semnal. Discută despre nori, ploaie, culori. El nu ştie cum să răspundă acestui joc iniţiat de ea. Crede că a venit să-l agaţe, iar ea, jignită, vrea să plece încă odată. Bărbatul o reţine cu o mărturisire: întâmplarea asta a fost, pentru el, cea mai frumoasă din ultimii treizeci şi ceva de ani, iar venirea ei ar merita mai degrabă o primire "într-o casă din mijlocul unei livezi cu cireşi înfloriţi".

De aici flirtul dintre cei doi se dezlănţuie nestingherit. Cocoţată pe un scaun, ea se întinde pe fereastră după cireşele din care spune că mănâncă până când i se face rău. El recunoaşte că îi plac picioarele ei pe care le-a remarcat de când a văzut-o prima oară. În locul pantofilor uzi, femeia îşi alege din sertarul lui două şosete cu găuri şi îi ţopăie în patul elastic ca o trambulină. El zboară alături de ea, surprins de sentimentul de bine care l-a cuprins. Îi plac copiii "măricei şi ai altora". Acum are şi semnal, acolo, în stânga, pe lângă inimă, şi ea poate să facă prin telefon o comandă de lut şi sârmă.

Îşi strâng mâinile ca şi cum abia acum ar face cunoştinţă. El o prezintă apoi discurilor lui, sculelor care sunt "pătrăţoase şi rigide", dar numai în aparenţă: ei îi zâmbesc. Cât timp el face o cafea, ea pune muzică. Alege un CD fără etichetă şi începe să ia peste picior ce aude, neştiind că era compoziţia lui. Îşi cere scuze şi declară că degetele lui plimbate peste motor i-au atras atenţia din seara precedentă. A intuit că este un om făcut din sunete şi şi-a dorit să fie un instrument în mâinile lui. I-a simţit privirile care o modelau.

Dar muzica lui nu îi place: el creează fără emoţie, fără sentiment. El nu vorbeşte lumii, ci vinde. El îi explică iritat că o casă de discuri nu discută în termeni de emoţie, ci de audienţă, şi asta pentru că "lumea vorbeşte-n cifre".

Îi cântă acum aşa cum a simţit-o în seara aceea ploioasă: "o frământare care nu găseşte loc pe unde să scape", care "vrea să fie şi altceva decât o stare, vrea să fie un verb: a căuta, a încerca, a merge". Îi mai spune că a văzut şi "o formă făcută din bulgări aruncaţi pe un contur de om". Înţelegem că este vorba despre Filip, copilul care are nevoie de lut ca să se nască. Bărbatul "se cântă" şi pe el, pentru prima oară în faţa cuiva. Pe tot parcursul conversaţiei, el va continua să compună.

Nici ea nu o duce mai bine. El observă că se plânge prea mult şi că se "foloseşte" de ratările celor din jur pentru a-şi ascunde propria neputinţă. Ea caută sinonime pentru a păcăli realitatea. Pentru "durere" însă nu a izbutit să găsească nici un cuvânt potrivit. Ştie el unul vechi de când lumea, întocmai ca şi durerea: "straste". Nu are puterea să-l rostească aşa cum nu are puterea să strige după ajutor. Sfârşesc prin a filozofa pe tema şanselor pe care ţi le oferă viaţa şi a scopului pe care trebuie să ţi-l alegi.

Ea nu a dormit acasă: a tras la un motel. El îşi dă seama de asta după forma cheii pe care i-o ghiceşte în buzunar. Li se face foame. El aduce ceva de mâncare, în vreme ce ea îi spune că, acolo unde stă, are "rafturi întregi, o bibliotecă de ploi", picături din ploaia din seara în care s-au cunoscut strânse în sticluţe mici. Se aşează apoi în mijlocul camerei, pe o cămaşă verde care va ţine loc de iarbă, "la umbră". Cu o noapte în urmă, după cum mărturiseşte chiar ea, se despărţise de un om lângă care oricum se simţea singură, pe care obosise să mai deseneze, în încercarea de a-i ascunde defectele. O sună "Domnul Staste". Ea îi şterge numărul din memorie. El o ridică apoi de jos în raza de lumină şi, cerându-i permisiunea, începe să-i atingă gleznele, părul... Emoţia ei e tradusă în sunete. Ea îi răspunde atingerilor, iar sărutul şi mişcările lor creează fondul sonor.

Proiectată pe decor este acum figura lui Filip care îşi cheamă mama. Ea promite că va veni în curând. Plictisit să facă schelete şi să se joace cu lut, Filip începe să vorbească cu spectatorii. Le propune un exerciţiu de imaginaţie: viaţa ca un drum pe care mergem la volanul unei maşini, ghidaţi de peisajele de pe margine. Eşti cuprins de întrebări şi îndoieli, de teamă şi minciuni, dar goneşti în continuare. Cel care poartă visul este Filip, copilul nenăscut. Poate că de data asta ea, cea care visează, o să reuşească să-i dea viaţă.

Din nou pe scenă. El şi ea locuiesc de ceva vreme în demisolul lui. El lucrează la aparatele din faţa lui, cu căştile pe urechi, fredonând. Ea a pregătit micul dejun: sandwich-uri fierbinţi. O roagă să spună ceva din instinct în microfon. Înregistrează: "Tu ştii că plâng?!!". Urcă apoi într-o maşină imaginară. E iarnă şi pornesc la drum. Sunetul lanţurilor sună mai degrabă a zgomot decât a muzică, aşa că schimbă registrul. Îşi imaginează că traversează un ocean, într-o barcă cu motor trasă de delfini. Ea se ţine strâns de el, în timp ce face ski nautic. Au lăsat Carul Mare în spate şi au Lebăda în faţă. Încă un lămâi în povestea asta şi, pentru el, totul ar fi perfect. Acum trebuie să plece plin de încredere la casa de discuri, cu CD-ul pe care ea tocmai şi-a pus vocea, dar se va întoarce negreşit.

Într-o cameră de apartament, plină de lumină şi culoare, unde stau laolaltă tablouri, schiţe, linii, pensule şi forme făcute din bulgări de pământ aruncaţi pe contururi de oameni, se plimbă ea agitată. Filip e şi el acolo. Ea îl va ajuta să termine un om din lut. Va fi chiar tatăl pe care ea i l-a promis lui Filip. Cei doi însă nu pot cădea de acord asupra felului în care acesta ar trebui să arate. Fiecare încearcă să-l modeleze în moduri diferite. Ea este dispusă să suprapună chipul iubitului său, un om banal, fără a fi însă mediocru, capabil de progrese, peste imaginea bărbatului ideal pe care îl vroia ca tată pentru copilul ei. Iată de ce hotărăşte că e timpul ca el să-i cunoască visul, adică pe Filip.

Bărbatul pătrunde în atelierul femeii, comentând piesele expuse aici şi interesându-se de obiceiurile artistei, întocmai ca un vizitator. Apoi îşi ies din roluri, iar el îi spune că a reuşit să semneze un contract cu casa de discuri şi că va beneficia chiar de un videoclip. Şi ea este nespus de bucuroasă. Totul i se datorează: "dragostea e ca o momeală luminoasă în apa tulbure, la care trage norocul". Piesa va avea titlul unui copil, ceva făcut în doi. Lui i se pare că asta va da bine. Ea propune numele de "Filip", încercând zadarnic să-l trimită cu gândul la posibilitatea ca ei să aibă unul; pe el nu pare să-l încânte ideea. Femeia se simte totuşi singură, departe de realizarea lui, nesigură.

În acelaşi spaţiu va intra şi Filip cu plasa pe care bărbatul o lăsase la magazin. Pictoriţa este indignată de prezenţa copilului şi nu pricepe motivul vizitei. El, în schimb, este foarte amabil, interesat să afle mai multe detalii. Ea îi face lui Filip un ceai şi pleacă. Bărbatul nu pare îngrijorat din cauza asta; se gândeşte că este un joc de-al ei. Se întoarce: nu-i porneşte maşina. Vrea şi cheile lui de la apartamentul ei. Apoi pleacă definitiv. Tânărul compozitor nu înţelege ce se petrece. Filip îi dă de înţeles că ea a fost în tot acest timp un om închis, care nu şi-a arătat dorinţele, sau poate că el nu a fost capabil să le vadă. Muzicianul găseşte lipsit de logică comportamentul ei: el este un învingător acum, adică ceea ce-şi doresc femeile de la un bărbat, căruia mai devreme ea îi plângea pe umeri, implorându-l să n-o părăsească, pentru ca acum să se despartă. Filip îi cere la rândul lui cheile. Bărbatul este ofuscat de curajul acestui copil, un copil a cărui prezenţă nu a bănuit-o niciodată între ei doi, pe care nu-l ştie şi nici nu vrea să-l cunoască. Se învoieşte să i le înapoieze mărturisindu-i totodată cât de mult şi-ar fi dorit şi el prezenţa unui tată şi a unei mame. A fost crescut de bunici, preferând spaimele unui coşmar în faţa acelor "feţe surpate în guri ştirbe" care scoteau nişte zgomote groteşti. La moartea lor i s-a oferit pentru prima oară îngheţată, ca o recompensă. Apoi au venit alte voci care i-au dictat ce să facă. A crescut cu speranţa că va putea cândva să ia singur decizii şi că singurătatea e cea mai bună. Iar dacă eşti nevoit să trăieşti trebuie s-o faci lângă cineva de încredere. Deci şi el are motive de straste.

Ea e acum în maşină, sub un bec care pâlpâie. Staţionează, deşi semnul de lângă interzice oprirea. Primeşte cheile de la Filip şi demarează. Pe indicatorul de circulaţie acum scrie STOP. Se întoarce pentru că are nevoie de o explicaţie. Ar vrea să ştie de ce el nu simte cum e ea acum. În vreme ce ea nici măcar nu a pornit, el a ajuns să-şi împlinească visul. Ea i-a dat lui ceea ce a avut el nevoie şi ar fi vrut să primească înapoi ce a oferit. Durerea ei e resimţită de Filip căruia i-au amorţit braţele şi au început să-i sângereze degetele. Aşa cum el a creat cu ajutorul ei, Filip îi sugerează că şi ea ar putea să expună într-o galerie mult nimic, "nimic din cele ce se văd". Dar ea trebuie să-şi strige suferinţa. Nu poate ierta şi nu poate vedea în el opera ei desăvârşită.

Apare proiecţia unui concert de pe stadion, unde el se pregăteşte să cânte piesa "Filip", de pe albumul "Al norilor", nominalizat la categoria cel mai bun album al anului. Ploaia care cade este coperta lui, "veche de când apa". Auzim melodia în care ea s-a recunoscut, peste care o voce întreabă: "Tu ştii că plâng?!!".

În aceeaşi seară, ea şi Filip sunt din nou pe drum, lângă maşina care ne apărea în visul de la începutul piesei. Copilul, aşezat pe capotă, se joacă cu un telefon mobil, iar ea strânge apă de ploaie într-o sticluţă. Nici o reţea disponibilă, deci nu pot fi găsiţi de nimeni. "Copilul coboară, priveşte asfaltul ud. Aşează, uşor, telefonul în faţa sa, ca-ntr-o căsuţă de şotron. Sare, respectând conturul, în formă de cruce, al jocului, până la capăt, dus şi-ntors. La fiecare săritură se aude un sunet, ca o tastatură care formează un număr la un telefon. Acum stă. Aşteaptă. În sală încep să sune două, zece, trei zeci... multe telefoane."

---

Ea: (sare, foarte înalt, în patul lui, care este surprinzător de elastic, ca o trambulină, dacă nu cumva este chiar o trambulină-n care se mai şi doarme) Nu te înţeleg! Ai fost vreodată în via asta?
El: Care vie?
Ea: Asta de aici, de sus!
El: Nu, eu sunt doar paznicul
Ea: Tu eşti cel ce-i păzeşte vinul în beciul din tine-ngropată. Amarnic paznic jalnic. Hai, curge-te-n sus!

El sare alături de ea. Se opresc, brusc.

Ea: Ce-i?
El: Am zburat. Până acum habar n-aveam...
Ea: Că zăceai cu aşternut cu tot?
El: (mai bine n-ar spune nimic)
Ea: Aiurea, n-ai mai fost de mult în pat cu o femeie. Cred că s-a deschis ceva. Vine de undeva... un fel de bine. Nu te uita aşa la mine, domnule lup.
El: Nu, nu, chiar simt. S-or fi deschis ceva suflete...
Ea: Ai semnal aici, pe-aproape?
El: Lângă tine. Acolo, în stânga. (sigur că eu mă refer la zona inimii dar asta nu trebuie să se vadă)
Ea: Aiurea; "Nici o reţea disponibilă." A, ba nu. Două beţigaşe. (formează) Îţi plac copiii?
El: Măricei şi ai altora.
Ea: Şi dacă ar fi geniali? (vorbeşte la telefon) Alo, bună ziua, tot eu, da. V-aş mai ruga de un transport de lut. Nisip mai puţin. Dar vă rog, nu-l mai duceţi pe scări... mi-e milă de spatele dumneavoastră. Lăsaţi că ne ocupăm noi. Sârmă da. Mai am ceva în cont? Mulţumesc. (închide)
El: Vrei o cafea?
Ea: Sigur.
El: O să te las puţin singură; păstrează şosetele, cu găuri cu tot. Dacă vrei, mai am gioarse. Am şi câteva cămăşi fără nasturi care se desfac când ţi-e lumea mai dragă...
Ea: Ţine ceva în braţe când ţi-e lumea mai dragă...
El:... şi un întreruptor înţepenit cu beţe de chibrit...
Ea: Aprinde lumânări...
El:... şi un robinet care picură de parcă ar plânge...
Ea: Ia-l în braţe, mângâie-l, spune-i o glumă.
El: Totul e şubred aici.
Ea: Hai că te rezolv eu, şefu'! Îmi "trebe" doar o cheie de strâns mâna. Ai ceva prin casă?
El: N-am decât mărimea asta. (îi întinde mâna)
Ea: (îi răspunde la fel) Hai că se potriveşte.
El: Cine eşti, la urma urmelor, şi ce vrei?
Ea: Tu chiar nu vezi? Nimic nu râde, nimic nu plânge-n muzica ta. Ai două nimicuri, leagă-le cu un orgoliu zdravăn, pe care poţi să şezi şi ai o bicicletă de mers nicăieri... mai pune două nimicuri, sigur mai ai pe undeva o părere despre dragoste şi una despre viaţă; acoperă-le, etanş, cu certitudini şi ai o maşină, confortabilă, care merge cu suficienţă şi emană dispreţ! Tu parchezi în faţa ferestrei omenirii şi îi iei lumina...
El: Nu-i adevărat! Nu eu...! Nu ştii nimic! Căcat, căcat!
Ea: Eşti rău de foame?
El: Rău rău. Vino, te rog, puţin la soare. (o aşează în raza de lumină ce intră, generoasă, pe ferestruică) Rămâi aşa. (o atinge)
Ea: Mă atingi. (El "cântă" la ea)
El: Sună bine?
Ea: Parcă aş fi eu... făcută din sunete.
El: Aşa suni acum. Dar nu toată; gleznele tale... Îmi dai voie? (ea încuviinţează, el îi atinge gleznele, fondul muzical trece, singur, în note grave)
Ea: Ce pârâcioase!
El: Aşa te-am cunoscut pe şosea. Îmi dai voie? (îi atinge părul, fondul muzical, care se schimbă singur, ne traduce-n sunete emoţia ei) Te recunoşti?
Ea: Tu eşti oglinda necuvintelor mele?
El: Nu ştiu ce sunt.
Ea: Oglindă e prea rece. Iartă-mă. (îl atinge, fondul sonor se "deschide", se-ncălzeşte şi creşte iar când buzele lor se unesc lumina scade; totul este o coregrafie inversă, in care mişcările şi atingerile lor creează fondul sonor)
El: N-am avut, niciodată, curajul să mă cânt cuiva. Tu? Eşti pictoriţă, ai vândut ceva?
Ea: Sunt bogată, dar nu în bani.
El: Aha, adică mai mult la cunoştinţe şi cam ieftin.
Ea: Sunt alt gen.
El: Nicidecum acela care mai face coperte şi calendare, vitrine sau zugrăveli, pentru că nu ai de plătit nici facturi şi nici nu mănânci.
Ea: Sunt o femeie... care pune culori...
El: Eu ce spun? Minţi. (schimbă sonoritatea) Aici pot schimba...
Ea: E altceva.
El: Plângi cu durerea mea ca să nu te dai de gol că te doare. Strigi de furie cu gura mea pentru că nu ai curaj să spui ce crezi. Şi loveşti cu mâna mea ca să nu recunoşti că tu nu poţi face nimic. Şi pe tine te doare neputinţa! Şi doar te văicăreşti. De făcut...


Dacă sunteţi interesat de textul integral al acestei piese, scrieţi-ne pe adresa [email protected]. Orice alte comentarii, sugestii, reclamaţii le aşteptăm la aceeaşi adresă.