Alexa Visarion, regizor și scenarist de teatru și film (n. 11.09.1947, Botoșani). Cu o impresionantă carieră, a montat spectacole relevante în țară și în străinătate, cu precădere din dramaturgia lui Caragiale, Cehov și Shakespeare. În anii 1980, primește o bursă Fulbright și predă la Universitatea din Texas și la Universitatea din Los Angeles. Este director onorific al Teatrului Mihai Eminescu din Botoșani și membru al UNITER.
Liviu Malița: Ați debutat în teatru în 1970, într-un moment politic dificil ce anticipa teribilele Teze din iulie 1971. Ați pus în scenă piese de D.R. Popescu și alți autori din registrul teatrului politic. Aveați sentimentul că puteți spune adevărul, în spectacolele Dvs.? Simțeați nevoia unei provocări? Ce strategii ați utilizat?
Alexa Visarion: Am debutat atunci când teatrul românesc era prezent în ierarhia teatrală europeană și binecunoscut în întreaga lume. Marii regizori animatori ai momentului, pe finalul deceniului al șaselea, construiseră și înnobilaseră o regie scenică de amplitudine și ecou, care a stimulat nașterea și dezvoltarea generației mele, orientarea ei spre un teatru al esențelor. Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, David Esrig și Radu Penciulescu, profesorul meu, în diferite structuri spectaculare și exprimări stilistice, au întărit demnitatea teatrului românesc în menirea sa ca artă expresivă în conținut și semnificație.
După cum știm, oamenii de valoare în teatru, ca în orice domeniu de creativitate, au fost și vor fi întotdeauna niște excepțiuni (Caragiale). Demagogii, oportuniștii, mediocrii etc., etc. au trăit cu satisfacție și s-au implicat partinic în degradarea, prin ideologie și propagandă, a teatrului românesc din acei ani.
Nu am făcut teatru atunci, nu îl fac nici acum în afara conștiinței (Doamne, ce cuvânt demodat), care îmi întreținea verticalitatea și demnitatea (cuvânt alungat astăzi), ca moștenire ce trebuia apărată de sacrificiul anilor îndelungați de pușcărie pe care tatăl meu îi executase fără vină la Aiud, Ocnele Mari și Canal.
Adevărul trebuie să locuiască înăuntrul exprimării spectaculare și prin el se înnobilează conceptul și viziunea scenică. Eficiența lui este morală. Întotdeauna simt nevoia unei mărturii sincere, febrile, în dialogul scenă-sală, în comunicare de gânduri și temeiuri ale înțelesului nemistificat. Provocarea cea mai simplă și cea mai constantă a oricărui artist este să scoată la lumină tarele sociale, politice, comportamentale care stăpânesc existența umană, iar, în acei ani, toate acestea erau măsluite de o tragică fanfaronadă patriotardă. A face teatru este o provocare permanentă cu menire testamentară. Gândesc scenic în perimetrul neliniștii pentru respirația proaspătă a adevărului. Această responsabilitate este întotdeauna personală. Nu aveam o strategie, nu lucram prin aluzii și șopârle, ci direct, tranșant, violent, pentru a semnifica valoarea incoruptibilă a artei teatrului. Aveam ca susținere marii dramaturgi ai lumii, iar, de la noi, îl aveam pe I.L. Caragiale.
Cred că piesele lui D.R. Popescu, Teodor Mazilu, Ion Băieșu, Fănuș Neagu, pe care le-am regizat, aveau, în structura lor dramatică, momente de dezvăluire a adevărului, a situațiilor tragice, grotești și absurde pe care eram obligați să le trăim. Aceste texte nu erau teatru politic în sensul celui creat de Brecht și Piscator. Din păcate, în acea perioadă, teatrul politic oficializat era doar o deșănțată pălăvrăgeală demagogică a societății socialiste multilateral dezvoltate. Perfidie și delațiune.
L.M.: Sunteți (și) un scenarist profesionist. Ați intervenit în textele pe care le-ați montat?
A.V.: Regizorul este autorul spectacolului. El gândește și construiește un univers scenic având ca bază un concept, o viziune, un traseu ideatic de reprezentare și exprimare transfigurată a nuanțelor expresive a realității existente în opera dramatică. Bineînțeles, construcția spectacolului are nevoie întotdeauna de cooperare creativă, în cadrul imaginării unui univers spectacular, a unor intervenții revelatoare în temei și semnificație, pe care le-am operat și le operez și astăzi în timpul repetițiilor. Piesa dramaturgului devine text de spectacol, scenariu teatral, care reduce, amplifică, dilată, resemnifică și completează scrierea dramatică. Am intervenit cu dragoste și respect în textele autorilor pentru a găsi modalitățile cele mai expresive de comunicare și dialog, ce dădeau identitate spectacolului. Nu ceea ce cere publicul mă interesează, ci ceea ce ar trebui să afle chiar dacă nu vrea, chiar dacă ascunde...
L.M.: Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
A.V.: În primul rând, a fost o reacție firească de îndepărtare, de negare, de părăsire a unei epoci, și de noi căutări incitante în perimetrul dramaturgic, de nevoie firească și însetată de a juca piese contemporane incisive din repertoriul universal, atât de vitregite și alungate de pe scena românească înainte de 1989. Am condus, în acea perioadă, Teatrul Mic și am fondat Teatrul Româno-American Eugene O'Neill. Am introdus, în repertoriul acestor teatre, în premieră, texte dramatice de Sam Shepard, Lamford Wilson și Caryl Churchil. De multe ori, un exces poate provoca un alt exces. Generația tânără de creatori în arta teatrului, stimulată de evenimentele din stradă, simțindu-se obligată să aibă o atitudine proprie, a negat în totalitate tot ce se întâmplase în perioada comunistă. Lipsa nuanțelor, o explorare săracă în idei, o rigiditate în înțelegere, o neputință de a căuta esențele, până la urmă, o superficialitate cronică, a trimis în repertoriile teatrelor noastre, de multe ori, alături de lucrări de valoare, și piese de conjunctură. Textele dramatice cultivate cu obstinență după anii 90, multe dintre ele străine și neajutorate prin valoare, au stimulat fragile direcții de creație și au înlocuit iresponsabil și stângaci un profesionalism interpretativ de substanță, cu o viziune explicită, modernă și post modernă, fără legături organice cu aceste curente novatoare. Suntem de multe ori dependenți de influențe venite de oriunde, protejate de o mediocrizare hegemonică. Uităm că arta europeană și nu numai ea solicită identitate și originalitate, nu imitație și plagiat.
L.M.: Ați fi interesat să mai montați o piesă aparținând acestei dramaturgii? Care ar fi aceea? De ce?
A.V.: Acum câțiva ani, am propus unei promoții de studenți masteranzi UNATC la Regie de teatru, ca studiu final, dramaturgia lui Marin Sorescu, Teodor Mazilu, D.R. Popescu. Spre surprinderea lor, piese ca Iona, Matca, Acești îngeri triști, Mobilă și durere, O sărbătoare princiară li s-au părut texte surprinzător de bogate și atractive pentru studiul lor regizoral. Autorii importanți, printr-o selecție atentă a operelor lor, au și pot avea un cuvânt de spus în teatrul românesc actual. Din păcate, explorarea regizorală nu se definește și concretizează întotdeauna în pătrunderea vibrațiilor textului, în conjugarea acestuia cu timpul și cu lumea prezentă. Actualizăm stângaci, vorbim în imagini dorit șocante, violente pandemic, câteodată la limita vulgarului. Nu despre ceea ce trebuie să aflăm, ci despre ceea ce știm deja și cităm caduc. Teatrul e o taină, iar creatorii spectacolului sunt călăuze-mesager în dezvăluirea palierelor de semnificații ce viețuiesc conștient sau inconștient în neliniști și revelații în textul dramatic. Cu siguranță, nu tot repertoriul dramaturgic poate fi reînviat. Multe dintre piesele trecutului pot fi însă privite dintr-o altă perspectivă pentru o nouă existență scenică expresivă și vitală.
Și în teatru și în film, cred că multe dintre textele autorilor enumerați pot deveni spectacole și filme cu sens și rost, printr-o infuzie de creativitate revelatoare.
Aș lucra din nou Echipa de zgomote de Fănuș Neagu, amintindu-mi de vizionarea de la Teatrul Nottara, cu George Constantin și Gilda Marinescu în rolurile principale, în care spectacolul a fost oprit, și de renunțarea la o parte din text, în care se preciza locul acțiunii - România - pentru versiunea montată la Teatrul Odeon, cu Mircea Albulescu și Maria Lazăr în aceleași roluri, spectacol itinerant și la Cluj. Am citit două volume noi de teatru ale lui D.R. Popescu, cu chemare și har, virtuozitate și rang sarcastic de substanță, de care sunt atras pentru a le regiza. Mă gândesc de mult timp la Iona lui Marin Sorescu.
Înțelegem încă foarte puțin din ceea ce trebuie să fie noutatea atât de necesară în artă. Privim într-o oglindă de celofan și credem că imaginea cu care dialogăm e cea vie. O analiză critică pertinentă, nuanțată, a teatrului românesc dinainte de 89, dramaturgie și artă scenică, este întotdeauna binevenită. Pentru aceasta ne trebuie minte limpede, inteligență și curaj creator.
Cenzura ideologică a lăsat urme adânci în arta și cultura română. Să fim atenți la ele și să nu înlocuim această cenzură malignă cu noua cenzură financiară, de marketing, care cultivă, sub panașul reformei, întâmplător sau nu, mistificarea și degradarea. Pericolul este de a înlocui o necesitate cu un slogan.
(volum coordonat de Liviu Malița)