Fermierul (din seria Viața în 20 de minute)

Bariera se ridica înnebunitor de lent. O privea pufnind de ciudă și de nerăbdare, scârț, scârț, cum ajunge în sfârșit la verticală. Oare o să găsesc loc de parcare, se întrebă manevrând cam brusc printre rândurile strânse de mașini ordonate. E bine aici, se hotărî, ocupând ultimul loc din șirul improvizat de alți șoferi întârziați în mijlocul parcării. Nu au decât să mă ocolească din 10 manevre, chicoti și val vârtej, își înșfăcă hanoracul, geanta, telefonul, cartela de acces și o luă la fugă prin ploaie spre intrarea în clinică.

Nu mai aștept ascensorul, decise într-o secundă, văzând coada de pacienți. Urcă treptele din două în două. Umbrela mi-e în portbagaj, își aminti, gâfâind, când era deja la etaj, privind pe geam cum rafalele de ploaie loveau orizontal zidurile. Parcă suntem pe un vapor, îi spusese odată Patrick, într-o altă toamnă la fel de gri. Dar dacă spitalul ar fi o navă, dumneavoastră ați alerga încă pe chei, fluturând o eșarfă a întârziere, în timp ce noi toți am fi plecat deja, se aplecase el atunci spre doctoriță pe coridor, o siluetă masivă, amenințătoare ca o pasăre de pradă, în timp ce ea scotocea disperată în geantă după cartelă.

Nu e om rău Patrick, de felul lui, o liniștise asistenta, dar nu are răbdare. Ajunge primul în clinică, înaintea mea, chicotise atunci Sara, îl găsesc lângă ușă, rezemat nonșalant de zid, privindu-și superior ceasul în timp ce parcă îmi numără pașii. Dar e foarte ocupat, ne-a explicat deja că ferma lui e undeva, departe, în mijlocul câmpurilor agricole. Se trezește la patru dimineața ca să ajungă la noi. Asta nu e ceva neobișnuit, le povestise fermierul, durează o oră până ajung cu camioneta la drum asfaltat și vreau să evit traficul. Nu are răbdare nici în mașină, dădea îngrijorată din cap asistenta, nu e în stare să aștepte pe banda lui, după toți șoferii care parcă nu au nimic de făcut decât să se plimbe încetișor pe autostradă, în special nu au kilometri de câmpuri de arat și tone de sfeclă de recoltat între două ploi. Uneori nici când face câte o hipoglicemie nu se oprește.

Dar asta e foarte periculos, se încruntase doctorița atunci la Patrick. Ei, strâng din dinți și apăs pe accelerație, hohotise namila de om, în mijlocul indignării colective. Nu era adevărat, clătinase asistenta din cap, avea în cabina camionetei un borcan de cinci kilograme de miere și un linguroi de lemn. Dar în loc să se oprească să își controleze glicemia, cum fac oamenii normali, o corecta din mers, și adevărul este că nu greșea prea mult în estimare.

Se uitaseră amândouă uimite la analiza lui perfectă de sânge. Nici colesterolul nu era mare. Cum făcea oare?

Prefer să lucrez când nu e aglomerație, dăduse el din umeri odată, când îi arătase graficul glicemiilor lui, care, în mod inexplicabil, în fiecare noapte, la ora două, urca în săgeată spre 250, apoi cobora cuminte spre zona normală.

Mă enervează să aștept aici pe hol degeaba, îi ciocănise el cu degetul în monitor zona din grafic de dimineață la ora nouă, unde o altă săgeată se înălța vertiginos.

Nu o să revin când aveți voi chef, se indigna el, sistematic la fiecare consultație, ne vedem când închid silozul pentru iarnă și trebuie oricum să ajung în oraș ca să-mi refac stocul de combustibil pentru încălzirea serelor.

Dacă nu mă găsiți la ușă, înseamnă că am plecat deja spre casă, îi răcnise odată în urmă, dispărând după colț înainte să apuce să îl cheme în cabinet.

Toată lumea își amintea de ziua când Patrick venise la consultație cu tractorul. Când mașina doctoriței ajunsese în dreptul parcării, intrarea era blocată de zeci de mașini care claxonau, încercând să ocolească roțile uriașe pline de noroi. De la înălțimea cabinei tractorului, fermierul furios gesticula, arătând-o acuzator cu degetul. Cumva, scăpase atunci fără amendă, dar nu l-a mai revăzut apoi în clinică decât după un an.

Hopa, se miră ea, văzând culoarul gol, ori furtuna a venit și a plecat, ori sunt eu în avans, ceea ce ar fi de mare mirare. Intră în cabinet și deschise calculatorul. Pe agenda zilei, Patrick figura primul pe listă, ca de obicei. Dar nu părea să se fi înregistrat încă la intrare. Ciudat, uite că am ajuns eu prima, chicoti mulțumită.

Pfuu, Patrick a trecut pe aici, devenise aproape o zicală pentru serviciul de diabetologie. Din patru vizite pe an, pe care le rărise chiar el la două în ciuda insistențelor personalului medical, ajungea poate o dată la timp ca să îl vadă. E drept, ridica doctorița din umeri, și ea întârzia, dar fermierul acesta nu aștepta nici măcar orarul normal de consultații. De fiecare dată, în cabinetul comun al serviciului o așteptau semnele trecerii furtunosului. O dată era o plasă uriașă de nuci, altă dată o ladă de mere. Azi ne-a adus un sac de cartofi, râdeau asistentele, o să facem petrecere cu cartofi pai.

Consultațiile începură și doctorița nu avu timp să se mai gândească la Patrick. Un șir lung de probleme de rezolvat, telefoane de dat și internări de programat se pornise și, înainte să își dea seama, era deja amiază. Chiar nu a venit, se miră ea, e prima dată când nu se prezintă la o consultație pe care insistase să o amâne până la sfârșit de noiembrie.

În timpul pauzei de prânz, asistenta veni să îi vorbească, îngrijorată. Patrick era internat la reanimare din timpul nopții. Avusese un accident. Nu, nu pe autostradă. Era la muncă, noaptea, ca de obicei, pe tractor, și și-a pierdut cunoștința. Au oprit tractorul înainte să se întâmple ceva grav. Dar a durat mult până când a ajuns salvarea. Și până când au ajuns la spital.

Of, se întristă doctorița, de asta nu era anulată consultația. Își continuă după-amiaza cu inima grea. Se trezea privind în gol spre pereți și uitând ce trebuia să scrie în dosare. De ce, se miră singură, Patrick e un pacient, e doar un pacient. Îl cunosc însă deja de... zece ani, realiză ea. Ultima oară îl văzuse în mai. Printr-un miracol ajunsese și ea la timp, au râs în cor asistentele și fermierul, întâmpinând-o în grup vesel în capăt de coridor. Ziua muncii am sărbătorit-o deja ieri, doamnă, îi fluturase fermierul pe la nas un buchet masiv de lăcrimioare. În ziua aceea a zâmbit fără oprire, înconjurată de valuri de parfum primăvăratec. În toate vazele, în căni de cafea, în borcane pe margini de pervaz, flori albe delicate își clătinau tremurat clopotele.

Când ultimul pacient plecă, era deja întuneric. Nu fusese destul de urâtă ziua ploioasă, se gândi ea, privind printre lamelele storului, acum mai e și ceață. Abia văd până la prima mașină, a mea e undeva înecată în falduri opace de gri. Ușa cabinetului se deschise și Sara intră încet, cu capul în pământ. Își frământa mâinile. Întorcându-și privirea spre monitor doctorița văzu în agendă un spațiu gol. Numele fermierului dispăruse. Înghiți în sec. Ochii celor două se întâlniră. Știau.