Nufărul din perete

Aerul avea gust amărui, de praf și lacrimi. Trupul ghemuit al bătrânei abia se ghicea de sub plapuma adunată într-un colț al patului. Cinci pisici slăbănoage se lăfăiau în jurul său, pesemne că Firica se făcuse cât putuse de mică pentru a nu le deranja din toropeala lor. Lăbărțarea felinelor și postura sa chircită la perete se completau, formând diada unei liniști fragile, ca dinaintea unei nenorociri neprevăzute.

Ușile încăperii puteau fi deschise la orice moment de nepoți, în drum spre baie sau spre bucătărie. Camera Firicei era de trecere, avea două intrări, una în fața celeilalte. Clanțele nu se mai închideau bine de ceva vreme, de când terenul începuse să o ia la vale din cauza construcțiilor masive de pe dealul care se gârbovea tot mai mult de la atâta greutate, anunțând prăbușirea inevitabilă print-o rețea de crăpături. Acestea porneau fie din tavanele caselor prelungindu-se domol și țintit către podele, de sub icoanele și ștergarele din colțuri, fie în sens invers, aducând la iveală despărțituri prin care hăul din fundații comunica cu subteranele vechiului oraș, îngropat sub blocurile comuniste.

Firica și-ar fi dorit să fi rămas până la sfârșitul vieții în camera dinspre grădină, cu vedere către pădurile de salcâmi de pe dealurile Șorogarilor. Titi, D-zeu să-i ierte, construise casa cu gândul că acela avea să fie dormitorul lor, departe de camerele copiilor pe care și-i doriseră mulți, și dintre care numai doi supraviețuiseră ca să atingă o vârstă adultă. Dragostea lor fusese aprigă și nesecătuită de trecerea hulpavă a anilor, neîntreruptă de ceasul rău al unei dimineți când acesta s-a hotărât să culeagă toate florile din tei. La cei șaptezeci de ani, căzătura i-a fost fatală. S-a stins în patul conjugal, la sfârșit de iunie. Se așteptau ploi, însă căldura se întețea de la o zi la alta. Firica îi răcorea tâmplele cu prosoape de in reci, fără a reuși să oprească suflul pârjolitor al morții care îl învăluise strâns într-un giulgiu de aer fierbinte. Buzele arse de febră nu mai rosteau cuvintele dulci cu care o alintase, nici cele spurcate cu care o pedepsea la mânie. Când inima a încetat să-i bată, Firica s-a ridicat încetișor de lângă el și nu s-a grăbit să aprindă lumânarea pe care o uitase stinsă dis de dimineață. Soarele răsăritului îmbrățișa dealurile împădurite într-o lumină tămăduitoare, palpabilă, roșiatică și arcuită la orizont ca o punte între lumi. Când a deschis fereastra, sufletul lui Titi și-a luat zborul prin frunzișul delicat al salcâmilor, dezlănțuit de carnea îmbătrânită și neputincioasă.

Ghemuită în colțul ei, cu fața la perete și înfundată între perne, Frica vedea dealurile, mirosea aerul parfumat de iasomia care răzbea până la ea din curtea vecinilor. Pisicile torceau, legănându-i mintea rătăcită în lumea amintirilor. Se auzeau glasuri de copii, râsete și bufnituri în depărtare, și apoi tot mai aproape, ca zumzăitul unui roi de insecte din ce în ce mai asurzitor. Ușa se izbi de perete, pisicile se opriră din tors și o zbughiră de pe pat care încotro, pe sub mobile. În locul lor, patul se umplu de copii. Firica, ieșită din cochilia ei, bâjbâia cu mâinile la nimereală nasuri și urechi, părul ud de sudoare de la joaca încinsă. Ochii săi cenușii, fără iris, priveau în gol, însă trupul i se deschise către lume, ca o floare de nufăr crescută în crăpăturile din perete.

(Iași, 16 iulie 2023)