Dansatorul (I)

N-aveam să uit niciodată întâlnirea cu el. Când l-am văzut prima dată, eram la Ierusalim, la ceva ani după război, nu mai știu exact câți anume. Îl chema Santiago. Ca să crezi că un asemenea om a existat, trebuia să-l întâlnești. Era cubanez. Fusese atras de religie, la început, de-aia era aici. Apoi, fervoarea i se mai domolise, descoperind deliciile orașului, fie că era vorba despre femei, fie despre alcool. Întotdeauna spunea: eu sunt băutor, nu bețiv. Și era greu să spun că-l văzusem vreodată beat, dar nici pe de-a-ntregul treaz nu știu să-l fi întâlnit.

Santiago era un om potrivit de înălțime, să fi avut ceva peste 1,75m, bine proporționat, cu tenul având o tentă ușor arămie, grație faptului că avea ceva sânge de amerindian. Avea un nas ușor deformat, din cauză că fusese atras, ca de multe alte lucruri, de box în tinerețe. Să fi avut, când l-am întâlnit eu, vreo 60 de ani. Avea însă trei lucruri care-l făceau dezirabil în ochii femeilor. Primul erau ochii lui, de un negru profund, scăpărător, în care puteai să simți un uriaș rezervor de sentimente. Al doilea era aspectul din cale-afară de viril, pe care până și eu, un bărbat absolut heterosexual puteam să-l simt. Iar ceea ce-l făcea cu adevărat fabulos era dansul. Avea un magnetism și o fluiditate a mișcărilor, atunci când dansa, pe care nu știu câți artiști profesioniști puteau pretinde că o au.
- La dans, spunea Santiago, aia care strălucește e femeia. Tot ce face bărbatul e să-i scoată și mai mult în evidență lumina. Femeile, spunea, însoțindu-și zicerea cu o teatrală ridicare în aer a degetului arătător de la mâna dreaptă, au lumină, Ele, pe ringul de dans, nu greșesc niciodată.

Văzusem domnișoare dându-și, cum se spune, cu stângul în dreptul pe ring sau călcându-și partenerul pe picioare, însă, în materie de dans, cel puțin, Santiago nu putea fi contrazis. Dacă o femeie greșea, asta era rezultatul unei mișcări aiurea făcute tot de bărbat. N-aveai cum să-l convingi de altceva și eu, având cunoștințe slabe în domeniu, nu îndrăzneam să mă pun cu el.

În ceea ce mă privește, eram, pe vremea aia, mai mult pictor decât altceva. Trăiam, în mare parte, scufundat în iluzii. Mă visam un mare artist. În alte părți ale globului, aș fi putut fi, probabil, ținta glumelor despre pictorul ratat care va ajunge dictator. Dar la Ierusalim, în anii ăia mai ales, glumele astea nu-și aveau locul. Pictorul e condamnat la a fi visător, înainte de a fi orice altceva. Din punctul ăsta de vedere, eram, probabil, în cel mai bun loc. Ierusalimul e un oraș etern, te îndeamnă să visezi. Culori. Gusturi. Texturi. Arome. Apusul peste pietrele fără vârstă ale vechiului oraș dă o tentă caldă, o pace, o liniște care provine din amestecul tonurilor de oranj și roz cu umbrele lungi. Nu degeaba i se spune ora de aur. Ieșeam adesea, hoinărind, să pictez la ora aia. Așa l-am întâlnit, sub un palmier, pe prietenul meu.
- Ce faci aici?
- Murmur.
- Ce anume?
- Cele 78 de nume ale lui Dumnezeu.

Am pufnit, fără să vreau, în râs.
- Cabala? Ce face un creștin, cu crucifixul la gât, cu învățătura cabalei?
- Un om ar trebui să cinstească tot ce vine de la Dumnezeu.

Mă amuza râvna lui. Avea ceva copilăresc, în sensul cel mai frumos al cuvântului. Când are o jucărie, un copil e cu totul acolo, mintea lui nu e la altceva. Așa era și mintea lui Santiago. Murmura numele acelea ale lui Dumnezeu cu o evlavie demnă de marele rabi Eliazar.

În ceea ce mă privește, la mine fusese ciudată legătura cu Dumnezeu. Dacă era atotștiutor, de ce nu prevenise războiul? Dacă era atotbun, de ce îmi lăsase părinții să moară în lagăr? Apoi, începusem, treptat, să citesc lucrurile pe dos. Poate că supraviețuirea mea era un miracol. Poate că lui Dumnezeu i-or fi servind la ceva sufletele părinților mei. Habar n-aveam. Spun asta ca să nu vă-nchipuiți cumva că eu aș fi vreun expert în mistica iudaică ori vreun personaj cu convingeri religioase bătute-n cuie. În materie de convingeri, cuiele astea sunt adesea mai grele decât adevărul pe care-l conțin.
- Îmi dai voie să te pictez?

N-a spus nimic. A venit lângă mine și m-a privit, ținându-și mâna deasupra ochilor, pentru a evita razele calde.
- David, a spus.
- Ce coincidență, și pe mine mă cheamă David, David Rappaport, încântat.

A început să râdă zgomotos, lăsându-mă, o clipă să par penibil cu mâna întinsă, dar a apucat-o imediat, spunând:
- Numele meu e Santiago. Mă uitam că ai ceva din David al lui Michelangelo. Am râs când am auzit că te cheamă chiar David.
- Minunată statuie!
- Nu, spuse, ridicând degetul arătător, cu gestul ăla care avea să-mi devină atât de familiar, minunat e ăla care manevra mâinile și mintea artistului. David era sculptat în gânduri înainte să fie dăltuit în piatră.

Am aflat apoi ceea ce am spus deja. Era cubanez, în ciuda faptului că avea și sânge de grec, de țigan și, zicea el, probabil și ceva de evreu întrucât pentru Ierusalim a simțit o atracție magnetică.
- Ierusalimul m-a atras, mai întâi, auzind de el la biserică. Ierusalimul din capul meu nu seamănă mai deloc cu ăsta, eu îl vedeam cocoțat pe un munte, greu accesibil, urcarea Golgotei era, pentru închipuirea copilului din mine, un fel de cățărare pe Everest.

Știam multe despre religia creștină, fiindcă mulți dintre prietenii mei din copilărie, înainte de război, erau creștini. Nu era cine știe ce problemă să fii evreu, mai ales dacă te duceai să cânți colinde de Crăciun la ei la biserică și erai pătruns de aceeași evlavie ca și ei. Nimeni nu mă învățase să fiu contra a ceva și nici ei nu erau contra mea. Mai târziu... mai târziu a fost altfel și prea mulți sunt cei care știu cum a fost. Știam, deci, ce semnificație avea Golgota pentru un creștin.

Una din urmările războiului este, întotdeauna și peste tot, sărăcia. Iar printre săraci sunt și mulți oameni binecuvântați cu unele talente îngerești. Ăsta era cazul lui Max și al băieților lui, Zvika și Amos. Ei trei alcătuiau o formație care cânta pe stradă, pentru ceva mărunțiș. Dar, Dumnezeule, cum cântau băieții ăștia! Și mai era, desigur, și Hanna. Hanna nu era cântăreață, ci dansatoare. Nu am știut niciodată dacă făcea parte din trupa lor cu adevărat sau doar era o prezență nelipsită din jurul lor. Cert este că atunci când formația s-a pus pe cântat, Santiago s-a ridicat în picioare ca și cum ar fi levitat. A luat-o pe Hanna, cu o reverență, și au început să danseze. În momentul ăla m-am așezat, efectiv, pe jos, privind vrăjit ce se întâmpla. Era o altă lume acolo. Hanna nu era, obiectiv vorbind, o frumusețe, dar devenise o zeiță. În mâinile lui, era divină. Își vorbeau cu mâinile, cu picioarele, cu tot corpul. Nu se văzuseră, poate, niciodată, dar păreau a fi parteneri de o viață. Oamenii se opreau, la fel de vrăjiți ca și mine. Copiii încetau să mai plângă. Țigările nu mai erau fumate, ci lăsate ca jertfă aerului. Femei tinere priveau către Santiago ca spre un actor celebru de la Hollywood sau altă vedetă menită a le umple fanteziile cele mai ascunse. Hanna era, pentru bărbați, femeia absolută, în seara aceea o doream cu toții deși, cu câteva minute înainte să înceapă să danseze, ar fi fost, poate, pentru mulți o prezență destul de ștearsă, fără a fi în vreun fel respingătoare.

Aplaudam cu toții după fiecare moment în care Max și băieții lui sfârșeau o piesă muzicală. Virtuozitatea cântăreților nu era cu nimic mai prejos decât a dansatorilor. Am înțeles asta când am făcut, parcă îmboldit de o voce din capul meu, un gest prea puțin politicos, dar de neobservat. Am închis ochii. Dansul a dispărut. M-am lăsat purtat de sunete. Și sunetele m-au ridicat undeva, la vreun metru și jumătate deasupra pământului. Se făcea că priveam de sus, la propriu, toată mulțimea și dansatorii, iar toată lumea, după un moment de stupoare, a început să vocifereze, uluită, privind în sus.

Așa-s eu. Un visător. Adesea visez cu ochii deschiși, darămite acum, când îi închisesem. Am revenit după câteva clipe. Era tăcere. Oamenii mă priveau ca pe un ciudat, nu pricepeam nimic. Poate leșinasem? Dar nu era nimeni să-mi dea o palmă sau poate un pic de apă. În plus, nu mă simțeam rău.
- Cum ai făcut asta?, mă întrebă Santiago, care părea că revenise din transa în care-l văzusem intrând atunci când începuse să danseze.
- Asta, ce?
... doar nu... sau?! Era posibil?

Cu răbdare, Santiago mi-a istorisit că mă ridicasem brusc, cât se poate de aievea, de la pământ. Mi-a spus că el văzuse printre ultimii chestia asta, dar o văzuse, împreună cu alte câteva zeci de martori. Mă simțeam cât se poate de uluit, colț cu penibil. Pentru unii dintre cei din jur, eram o vedetă, pentru alții, un ciudat. Singur Santiago mă privea ca pe ceea ce eram de fapt, anume un om normal.

Așa s-a dus pe copcă promițătoarea mea carieră de pictor. Primeam comenzi, am vândut tablouri mai mult ca oricând, dar, de fiecare dată, eram rugat să mai fac o dată "chestia aia". Veneau familii întregi care le promiseseră copiilor că vor vedea un om zburând. Vă dați, desigur, seama, că nu puteam face asta, mai ales că habar n-aveam cum o făcusem atunci. Nu sunt nici mistic, nici yoghin, nici nu am vreo tangență cu artele marțiale, mai mult decât un pic de box și ceva krav-maga în armată. Dar astea erau cât să știu, întrucâtva, să mă bat, nu eram vreun maestru. Pe scurt, trăiam permanent dezamăgirea din ochii copiilor. Asta mă durea mai tare decât faptul că ajunsesem personaj de bâlci, care, pentru câțiva shekeli, are să zboare ca Superman (pe vremea aia, nu știam de el).

Eram debusolat când am primit două vizite. Prima dintre ele mi-a plăcut, a doua mi-a dat fiori reci pe șira spinării.

Cea dintâi vizită a fost a lui Santiago. Știa unde stau deoarece, într-o altă seară, după incidentul ăla cu levitația, am fost să bem ceva pe obscura stradă unde locuiam eu și îi arătasem locul. L-am primit cu plăcere în locuința mea modestă de la demisol. M-a văzut prin geam și am auzit:
- Hei, David, bem o cafea?

Tocmai ieșisem de la baie și nu aveam pe mine decât o pereche de pantaloni militari. Așa eram îmbrăcat, așa l-am primit.

Atunci mi-a mărturisit Santiago de ce el, dintre toți, nu mă privea ca pe un ciudat.
- Mi s-a întâmplat de mai multe ori. Prima dată, nici măcar nu am conștientizat, decât mult mai târziu, ce s-a întâmplat, deoarece eram copil. Eram la furat de fructe. Uite, nu-mi aduc aminte ce fructe, să mă tai! Ca să ajungem la copacii plini de rod, trebuia să ne cățărăm pe un gard. Pentru băieții din suburbiile Havanei, nu există gard prea înalt. Eu cu Pedro și cu Juanito eram nedespărțiți. Făceam un postament uman. Pedro, cel mai mare, stătea la bază. Apoi, pe spatele lui, se cățăra unul dintre noi, eu sau Juanito, și celălalt deasupra. Era un veritabil număr de circ. Nu eram din cale-afară de inteligenți, bineînțeles că erau metode mai bune de a escalada zidul, dar eram, cu siguranță, spectaculoși, toți trei făcând un veritabil turn de cules poame. Ele mergeau din mână-n mână până la Pedro, apoi le împărțeam frățește. În momentul ăla eu eram sus. M-am cățărat pe zid și am ajuns cu picioarele pe el. De acolo, am început să scutur crengile. Fructele cădeau, într-o cantitate mult mai mare decât reușisem vreodată să luăm. Dar frenezia aia m-ar fi putut costa scump, întrucât creanga de sprijin s-a rupt, m-am dezechilibrat și am căzut de pe zid. Știu că am spus un singur cuvânt: Maria! Și cei care erau cu mine au crezut într-o minune a Sfintei Fecioare, deoarece am plutit ca o frunză până jos, fără măcar o zgârietură. Numai că eu nu mă gândisem la Preasfânta, ci la mama, pe care o chema Maria. De ce i-am spus pe nume și nu mama, ca orice copil, nu știu. Dar știu precis la care Maria m-am gândit.

A doua oară, tot la Havana a fost, dar, din fericire, m-am ridicat doar la vreo câțiva centimetri, foarte puțini, de la sol. Dansam cu Didona. La Didona, o știi? Păcat. La Didona era cea mai bună dansatoare profesionistă din cartier, cel puțin, era o mare onoare să dansezi cu ea. Or, ca ea să danseze cu un puști de doar vreo 17 ani, cât aveam eu pe vremea aia, asta era o onoare de nedescris. Era ca și cum ai fi dansat cu Afrodita ori cu Pallas Atena, nu neapărat fiindcă era frumoasă, la Didona avea pe atunci probabil vârsta mea de acum, cât prin infinita grație care se revărsa din ea. Fiecare mișcare era un poem de dragoste. Iar la Havana, oamenii știu cu adevărat să aprecieze dansul. Eram, desigur, destul de îndemânatic și fluid în mișcări, dar când ea mi-a spus că părea că plutesc m-am înroșit cu totul. Cum era să-i spun că exact asta făceam?! Nu cred că mi-ar mai fi luat virginitatea dacă îi spuneam totul.
- Extraordinar! Și acum mai poți să faci asta?
- Dacă pot? Păi ce, eu fac?! Intru într-o stare pe care habar n-am cum s-o descriu. Nu e nimic și e totul. Cam așa e și cu murmurarea numelor lui Dumnezeu. În starea aia, e posibil absolut orice.
- Chiar orice?
- Chiar orice, a spus, ridicând arătătorul, ca în momentele în care părea să taie, cu acest gest, orice posibilitate de a fi contrazis de vreun argument.

Am stat o vreme în tăcere. Am turnat cafea pentru amândoi, era aproape rece, dar era încă bună. Am învățat să fac cafeaua de la o armeancă, vorbitoare de limba idish, pentru că soțul ei era evreu.
- Întotdeauna, spunea tanti Armine, râșnești cafeaua în tăcere. Dacă vorbești în timp ce râșnești, strici totul. Așa. Pui totul de la început, dacă bei cu zahăr, îl pui din prima. Cafeaua cea mai bună se face la nisip. Dacă n-ai decât un aragaz sau o plită, atunci o faci pe ochiul cel mai mic, cu flacăra cea mai scăzută. Întotdeauna amesteci în sensul contrar acelor de ceasornic și tare bine ar prinde să spui o rugăciune, numai că eu nu pot să te învăț, că eu sunt creștină.
- Tatăl Nostru?
- Îl știi?!
- Sigur. Când eram mic, mergeam adesea la biserică.
- Dar tu ești evreu.
- Pe vremea aia eram mic, nu evreu.
- Bravo. Deci, e bine să spui rugăciunea când amesteci.. Când se face mai vâscoasă, nu mai devreme de a-și fi schimbat consistența, pui încă o pulbere fină de cafea, presari foarte puțină. Câte un clocot pentru fiecare ceașcă. Apoi o lași să se așeze și o pui la masă. Să știi că la noi, la armeni, bărbatul face cafeaua, nu femeia, eu am învățat de nevoie.

Santiago mi-a lăudat cafeaua de parcă îi făcusem un soi de elixir mistic. Mai aveam și niște prăjituri uscate, clar nu erau cine știe ce, ceva între biscuiți și negresă, dar, cu cafeaua aia, mergeau.

Am mai sporovăit o vreme. Despre cabala. Despre dans. Despre frumusețea fetelor din Ierusalim. Santiago putea vorbi ore în șir despre acest din urmă subiect, fără a se repeta.
- Sunt un admirator profesionist. Dacă nu vezi frumusețea peste tot, ești nefericit.

N-are rost să vă povestesc ce spunea el despre grecoaice, despre cubaneze, evreice, despre femeile de culoare și câte și mai câte. Ce spunea nu era esențial, putând fi rezumat într-o singură idee: toate femeile sunt frumoase, dacă știi să scoți din ele ce au mai bun, iar asta reușești, între altele, prin dans. Sau prin pictură, am adăugat, fără să-l întrerup. Dar, cum spuneam, ce povestea nu era interesant prin povestea în sine, ci prin modul în care o spunea. Maniera în care își ridica sprâncenele, modul cum se arcuia și se unduia în timp ce descria natura feminină, toate astea m-au dus la concluzia că omul acesta dansa și atunci când vorbea. Avea obiceiul să ridice brațele, mai mult decât italienii care folosesc, de regulă, doar antebrațele la discurs. Mișcările lui erau ample. Dacă știai cum să te uiți la el, puteai înțelege despre ce vorbea fără să-i fi înțeles limba.

Noi vorbeam în limba engleză, în care ne exprimam foarte bine amândoi. De fapt, în Ierusalimul acelor ani, limba engleză cred că era, încă, poate cea mai folosită. Deși, oficial, tânărul nostru stat, vorbea ivrit.

Am adus vorba despre stat deoarece a doua vizită din ziua aceea, nici pe departe la fel de plăcută, a fost, totuși, a unui om de o eleganță și inteligență absolut sclipitoare. Omul îmi cunoștea numele și adresa. Purta un parfum discret, cu note de mosc, făcut de una din casele pariziene din domeniu. Costumul impecabil, ținuta atletică, până și curățenia izbitoare a pantofilor săi, atât de necaracteristică mahalalei unde locuiam, m-a făcut să înțeleg de unde venea, din clipa în care a întrebat de numele meu. Un domn rafinat ar fi putut, desigur, să se rătăcească prin hățișul străzilor care semănau toate între ele. Dar acest domn care, cu certitudine, coborâse dintr-o mașină (astea în sine erau rare pe acolo) venise direct la mine.

Am eliminat foarte repede posibilitatea că voia să-mi vândă un aspirator sau o enciclopedie când m-a întrebat dacă mă consideram un patriot. Am răspuns că da. Nu era o minciună, doar ne dorisem cu toții un stat al nostru. Apoi m-a întrebat despre întâlnirea mea cu Santiago, ca să-mi fie absolut clar de unde venea. Știam că nu trebuie să ascund nimic, de altfel, ce-aș fi avut de ascuns? Ultima lui întrebare a fost dacă am abordat subiecte politice. Nu m-am putut abține și am izbucnit în râs. Santiago și politica, iată un oximoron absolut. Domnul elegant mi-a mulțumit și a plecat. Două zile mai târziu, am aflat care era adevăratul motiv al vizitei sale: în Cuba izbucnise revoluția comunistă și se temeau că amicul meu ar putea fi vreun agitator. Poate agitator pe ring, da, altceva, sigur nu.

Santiago era un personaj care, dacă se dedica unui lucru, îl făcea cu credință. Dacă ar fi fost comunist, sigur ar fi mers îmbrăcat în roșu și cu bonetă à la Che Guevara. Nu era cazul. L-am găsit, din nou, sub un palmier, murmurând numele secrete ale lui Dumnezeu. În jurul lui, era plin de mărunțiș, i-l aruncase lumea crezând că cerșește. Unul cu un crucifix la gât numai numele din cabala nu pare că le rostește.
- Iar murmuri, Santiago?
- Iar. Numele lui Dumnezeu nu sunt secrete, sunt intime. Că degeaba le declami în piața publică, pentru cei mai mulți, tot secrete o să rămână. Dar așa, când le murmuri, vorbești direct cu el.

Amuzat, am întrebat:
- Serios, și ce mai face Dumnezeu?

S-a ridicat în picioare și a făcut câțiva pași spre mine. M-a privit tot cu mâna la ochi, deși acum nu era lumină prea multă de la soare:
- Dumnezeu face cum sunt oamenii.
- Și cum sunt oamenii?

S-a uitat la mine cu un aer uluit, a scos din buzunarul interior o cutie plată, a desfăcut-o și a îndreptat-o spre mine
- Ce-i asta?
- O oglindă.
- Asta văd.
- Altceva, nu vezi?
- Nu.