Dansatorul (II)

Citiți prima parte a acestei proze aici.

Santiago își făcea cruce în fața bisericilor, dar nu mică mi-a fost mirarea când l-am văzut așezat la rugăciune ca musulmanii, răspunzând chemării namaz la rugăciune a unui imam din apropiere. Era atât de comic, la balcon, cu covorașul, cu straie musulmane albe și cu brățara aia de cabbala la mână, încât a trebuit să-mi mușc buza de sus, ca să nu pufnesc în râs. Părea, ca de obicei, extraordinar de pătruns de ceea ce făcea și nu am niciun dubiu că așa era. Am așteptat în picioare sfârșitul rugăciunii, că nu era să tulbur omul din așa act sacru.
- Boker tov!, am spus, dându-i, intenționat, bună dimineața în evreiește. Știi, Mecca e în partea cealaltă. Știu asta fiindcă văd des oamenii rugându-se pe aici. Or, trebuie să te rogi cu capul spre Mecca.
- De ce?
- Păi, conform tradiției musulmane, acolo e Dumnezeu.
- Și în partea asta nu e?!

N-aveam ce să-i răspund, l-am lăsat să-și revină din starea lui de prostrație. Oricum, era rândul lui să prepare cafeaua.

În timp ce trebăluia, fredona un cântecel. Gândul îmi zbură, involuntar, la tanti Armine și la cafeaua ei înmuiată în sacru și rugăciune. Cântecul lui era în spaniolă, presupuneam că era din Cuba. Linia melodică era simplă, dar, dacă Santiago era regele dansului, ar fi fost, cu siguranță, un cerșetor de-ar fi trebuit să trăiască din cântat. Or, poate că era și asta o rugăciune, de unde să știu eu?!

A adus cafeaua. Habar n-aveam de unde făcuse rost de el, dar avea un serviciu de cafea maur, nu știu dacă era original, însă lucrătura era fantastică, îmbinând metalul și porțelanul pentru a menține temperatura optimă a cafelei. Era cu cardamon, în stilul arab, nu era preferata mea, dar, hei, azi Santiago era musulman, așa că mă așteptasem, întrucâtva la asta.

L-am văzut puțin agitat. Mi-a spus că întâlnise o arăboaică.

În momentul ăla, mitul pe care-l creasem în jurul lui Santiago se destrăma accelerat. Vasăzică, gândeam, de-ăsta mi-ești? O faci pe musulmanul nu fiindcă ai fi crezut vreo iotă din ce scrie în Coran, cât pentru a impresiona cu această poză trucată pe domnișoara arăboaică?

Știam că Santiago era un cuceritor, dar mi se părea o lovitură dată sub centură, falsă, josnică.

Numai că el a continuat cu descrierea și, pur și simplu, m-a lăsat cu gura căscată în sens cât se poate de propriu:
- Să vezi, zice, pe măsură ce entuziasmul începea să-i invadeze magnific trăsăturile feței, o cheamă Fatma și e cea mai respectată din cartier.
- Lasă-mă să ghicesc: e dansatoare!

A rămas uluit, preț de o clipă, și a izbucnit într-un râs zgomotos, care părea a fi sfârșitul vieții lui. Râdea cu sughițuri, a trebuit să-l bat pe spate și să-i dau apă. Din fericire, adusese, la cafea și două pahare cu apă.
- Fatma, spuse el, are 88 de ani, așa zice ea, deși ar putea avea mai mult și e o femeie... să-i zicem voluminoasă.

Ciudate gusturi mai are și ăsta la femei, am gândit, fără să-mi mișc buzele. Revedeam faza pierderii virginității cu la Didona, femeie având undeva la aproape 60 de ani, în vreme ce el avea 17, deci, ce să mă mai mir?!
- Așadar, reluă el, nu e, nicidecum, dansatoare. E ghicitoare.
- Nu mai spune! Tu crezi în chestii din astea?!
- Da, spuse el.
- Păi nu erai tu cu Dumnezeu...
- Ba da. Tocmai de-asta. Dacă nici Dumnezeu nu știe dinainte ce-o să fie...
- Bine, dar e ditamai Dumnezeu, însă cum să știe omul?!
- Păi, dacă Dumnezeu vrea, omul știe orice.

Am lăsat să treacă o clipă, pentru a ticlui un răspuns. M-am lăsat păgubaș și l-am întrebat:
- Bine, și ce ți-a ghicit?
- A, mi-a spus că o să realizez ce mi-am propus eu, când eram copil sărac, sub un nuc, la Havana. A știut de nuc, de-aia zic, extraordinară femeie, Fatma, extraordinară!, zice și ridică arătătorul cu care oprea timpul și lumea.
- Și ce ți-ai propus atunci?
- Ce-și propune toată lumea în copilărie.
- Case, mașini, femei?, am spus, râzând.
- Ai înnebunit, David?! Mi-am dorit să fiu om bun. Nu asta vrea toată lumea?
- Bine ar fi, dar nu-i așa. Dar, Santiago, tu ești un om bun.
- Nu spune asta, că nu-i adevărat. Uite, de exemplu, până la vârsta asta, n-am și eu un copil, deși am fost însurat de două ori, până acum.

Căzut puțin în visare, l-am întrebat:
- Cum erau nevestele tale?
- Remarcabile femei. Prima, Julia, era din satul meu.
- Care sat, păi nu te-ai născut în Havana?
- Nimeni nu se naște în Havana. Acolo am copilărit, dar, de născut, m-am născut pe lângă oraș. Doar că lucrurile se dezvoltau repede, pe vremea aia și satul meu a fost înghițit de oraș. Julia era o indiancă brunetă, focoasă, mai mare cu trei ani decât mine. Bine, eu, de fapt, fusesem în casa lor pentru Esmeralda, sora ei mai mică, numai că, după vreo lună de tandrețe cu Esmeralda, ne-am dat amândoi seama că nu era chimia aia necesară. Era ceva, dar nu cât să ducă la căsătorie. Julia, în schimb, mi se potrivea de parcă eram făcuți unul pentru altul. Cumnata Esmeralda nu a rămas cu vreun regret și nici eu. A fost bine cu Julia, dar avea un mic defect. Locuia în "trebuie". N-avea timp să se bucure de un fluture sau de o floare, pentru că îl avea mereu pe trebuie ăsta lângă ea. Nu zic că nu-s lucruri necesare într-un cuplu, într-o casă, ba bine că nu! Dar când te mai bucuri tu de un apus, când mai simți soarele mângâindu-ți fața, când te mai bucură vântul printre copaci, dacă tu mereu trebuie să ceva? După doi ani, m-am recunoscut învins. Am divorțat, de comun acord. Am plecat într-o călătorie lungă. Am întâlnit oameni, culturi, obiceiuri, am trăit clipe. Că eu, ca și Dumnezeu, cred, trăim în clipe. Eu unul habar n-am dacă există alt timp decât clipa asta.

Pe a doua mea soție, Valerie, am întâlnit-o la Paris. Era pe jumătate franțuzoaică, dar mama ei venea din Spania, așa că vorbea la perfecție ambele limbi. Valerie era la polul opus față de Julia. Ca să vadă un apus de soare, ar fi putut lăsa casa să ia foc. Niciodată nu am purtat haine mai boțite decât în timpul cât am locuit cu ea. Niciodată n-am fost mai fericit. Valerie era femeia visurilor mele.
- Păi și atunci, de ce v-ați despărțit?
- Nu ne-am despărțit.

A fost prima dată când fața omului acestuia atât de viu a împietrit. Nu mai era traversat de nicio expresie, cu excepția unei tristeți care părea a fi crucificată pe fața lui. Mi-am dat seama cât de tâmpită îmi fusese întrebarea, dar n-aveam cum s-o șterg din aerul pe care-l făcuse să vibreze.
- Era război, a continuat. Nu ăsta, celălalt. Eu n-am luptat, s-a nimerit să am la mine un pașaport spaniol, îți povestesc altădată cum am făcut rost de el. Spania era neutră și pașaportul ăla era aur curat. Locuiam cu Valerie într-o regiune din nordul Franței, nu foarte departe de Paris, dar nici prea departe de linia frontului. Așa că prin zona noastră au ajuns soldați din ambele tabere.

Într-o zi însă, eu nu eram acolo. A trebuit să merg în satul vecin, nici măcar pentru o chestie din cale-afară de importanță, era un atelier de reparat biciclete și a mea se stricase destul de serios. Știam că, în câteva ceasuri, aveam să mă întorc. Câteva ceasuri! Dacă-ți spun eu că numai clipa contează... Nemții îi împinseseră spre noi pe niște canadieni. Din ce am auzit, mult timp după aia, nu mai aveau ofițeri. Iar o ceată de soldați, sătui de lupte și care nu mai văzuseră de cine știe când o femeie, echivalează cu o ceată de bandiți. Nu-i greu de bănuit ce s-a întâmplat. Am găsit-o, după ceasurile alea nenorocite, poate vreo trei, ghemuită lângă șemineu, acoperindu-și trupul gol cu un șal. Era plină de sânge și de vânătăi, dar, evident, nu fusese doar bătută. Am ținut-o în brațe, am dezmierdat-o. Am jurat să tai cu cuțitul toate armatele de acolo și alte baliverne. Dar Valerie a mea era deja departe. Privirea aia tulbure ar fi trebuit să-mi dea de bănuit. A fost îngrozitor. A stat mult timp în baie și ne-am culcat târziu. Am ținut-o în brațe toată noapte, dar la un moment dat, fir-aș al naibii de idiot!, am adormit. Eu nu am știut câte pastile luase atunci, în baie. Dimineața abia, am înțeles.

În timp ce povestea, lacrimile îi curgeau, deși, culmea, tonul vocii nu-i era tremurat.
- Și mai zici, a încheiat el, că sunt om bun?!

L-am bătut cu palma pe umăr și nu am spus nimic. Sunt convins că, dacă aș fi încercat, avea pregătită o artilerie grea de contraargumente, căreia nu i-aș fi făcut față. L-aș fi îndârjit și mai tare. Omul nu află că e bun decât în două cazuri. Primul e prin revelație, dacă nu o are poate trăi o viață cu convingerea că-i cel mai mare criminal care a existat vreodată. Al doilea, de al doilea nu sunt sigur, dar cred că e în clipa imediat premergătoare morții. Dacă nu realizezi măcar asta, atunci viața chiar nu are niciun sens. Și s-ar putea, la urma urmelor, să n-aibă.

Asta era cam pe vremea când semi-abandonasem pictura și mă apucasem de fotografie. Semi, fiindcă niciodată nu m-am lăsat cu adevărat de pictură, și acum, la atâția ani după toate astea, încă mă mai apucă să pictez, pentru mine. Când faci ceva pentru suflet, nu greșești niciodată. Asta n-o știu de la Santiago, ci de la tata. Dar sunt sigur că Santiago ar fi fost de acord.

Mă gândisem adesea la diferența fundamentală dintre mine și amicul meu. El era un om al lui Dumnezeu. Că se închina, emoționat până la lacrimi, la o rugăciune creștină, că se ruga, precum un musulman, cu fruntea atingând pământul, că murmura numele secrete din mistica iudaică, el avea în divinitate un prieten extrem de viu. Mult aș fi dat să pot simți eu însumi asta, dar eu, la drept vorbind, nu prea eram mistic. Nici ateu nu eram, nici adept fervent al vreunei religii, nici partizanul acestui melanj de trăiri mistice ale lui Santiago. L-am întrebat, într-o zi, de ce făcea asta, de ce amesteca totul. Mă așteptam la un răspuns profund, înțelept, dar el a spus:
- Uite-așa, ca să simt.
- Ce?
- Că sunt.

N-aș fi ținut, poate, minte replica asta, numai că fața lui, în momentul ăla, era neprețuită, cu sprâncenele ridicate, ochii închiși, capul dus pe spate puțin și cu surâsul lui enigmatic, abia schițat, dar vizibil.

Mergând cu el prin oraș, după chestia asta, l-am văzut cum a furat o rodie dintr-o grădină. Amuzat, l-am întrebat de ce a făcut asta și am primit exact același răspuns. Ce-i drept, expresia era acum mai visătoare, iar nasul adulmeca rodia, ca și cum ar fi răspândit cine știe ce parfum.
- Dar nu miroase a nimic, mi-a scăpat, fără să vreau.

Previzibil, și-a pus mâna la ochi, privindu-mă ca și cum ar fi vrut să se apere de soare, în ciuda faptului că ne aflam într-un loc umbrit.
- Sau a tot. Cine știe?!

Îmi amenajasem un laborator foto în cămară, aveam tot ce-mi trebuia. Pe vremea aia, încă era pace, încă nu înnebuniserăm cu toții, încă eram oameni, nu evrei, musulmani sau creștini. Așa că exista pe atunci, înființat de niște oameni inimoși, o gazetă de turism. Așa-ceva e un semn de normalitate mai mare decât ne puteam închipui noi, fiindcă nu era nici cu război, nici cu crize, nici cu alte evenimente devenite ulterior, din păcate atât de normale, mai ales aici. Era despre o singură chestie: Israelul e frumos. Dacă mă gândesc acum, închizând ochii, la apusul de soare peste Marea Moartă, la tonurile de albastru de pe Lacul Tiberiada, la liniștea Mării Galileei, la nuanțele de verde infinite ale palmierilor și ale măslinilor, la culorile roșiatice ale deșertului, care nu-i nici el lipsit de frumusețe, aproape nu înțeleg cum reușeam noi să redăm atâta frumusețe, având la dispoziție aparate pe film alb-negru. Și totuși, noi eram cu tehnica, oamenii cu imaginația așa că puneau ei culoarea. Asta e o combinație între arta fotografiei și cea a visatului. Nu v-ar veni să credeți câți cititori reușisem să avem, după o muncă de doar câteva luni. Poate că succesul gazetei noastre avea la bază, între altele, și faptul că oamenii voiau să citească despre altceva, fiindcă știrile venite dinspre natură erau bune. Voiau să viseze.

Santiago cumpăra fiecare număr și își dădea cu părerea.
- Ar trebui să mergem în deșert.
- Păi, putem să mergem, dacă vrei.

Am mers în deșert cu o camionetă antediluviană, americană, care s-a dovedit a fi incredibilă. Motorul torcea, tușea, mai bubuia, dar în ciuda previziunilor mele sumbre, nu ne-a lăsat în câmp. Cât am mers pe acolo, prietenul meu s-a rugat murmurând întruna. Poate că și asta a ajutat.

În deșert, la un moment dat, a spus:
- Hai să ne oprim aici.

Am fost de acord, nu de altceva, dar nu știam cât mai puteam forța motorul de fabricație precolumbiană. Înainte să se dea jos, îl văd că-și scoate încălțămintea.
- Pământ sfânt, zice, și ridică arătătorul. Nu l-am imitat, dar nici nu mi-a cerut s-o fac. După câțiva pași, s-a așezat cu urechea la pământ.
-Simți?
- Nu, ce ar trebui să simt?
- Viața. Aici e viață.

În gândul meu, îmi spuneam că e nebun, afară de solul uscat și roșiatic al deșertului Neghev, nu era nimic aici. Dar când, aproximativ un minut mai târziu, dintr-o gaură în pământ, a apărut o creatură mică, semănând cu un șoricel (probabil asta și era, habar n-am!), am simțit un fior în tot corpul. Mi-am dat seama că Santiago simțea viața la un nivel la care eu nici măcar nu puteam să încerc să o gândesc, darămite s-o simt. Nu aveam prea multă apă, totuși am mai rămas o vreme acolo. Era cald. Insuportabil de cald.
- Aici poți să înveți ceva foarte important, a spus, cu o notă de solemnitate ușor exagerată, care mă făcea să mă simt ușor amuzat.
- Ce?
- Să iubești viața. E așa de puțină aici, încât ajungi să te bucuri de orice trăiește. Nu cred că degeaba atâția profeți și sfinți au trăit în deșert.

Am pornit vehiculul medieval și am plecat. Mi-a spus:
- Mulțumesc, David!
- De ce?
- Păi, dacă nu erau pozele tale din deșert, n-aș fi înțeles niciodată cât de frumos e unde spun oamenii că nu e nimic.

Mă apucasem să documentez temeinic, din punct de vedere turistic, Ierusalimul. Și, cine vrea să facă asta la modul profesionist, o să-ți arate și alte lucruri în afară de Domul Pietrelor, via Dolorosa și moscheea al-Aqsa. Adevăratul Ierusalim nu e niciodată doar despre astfel de repere, deși, evident, când vii la noi, e indicat să le vezi. Doar că eu acum fotografiam orașul insolit, mai puțin turistic, dacă pot spune așa. Mă refer la o perioadă în care turismul în Israel era încă rudimentar, iar lumea, care se resimțea după război, nu prea investea în asta. Așa că m-am dus într-o piațetă mică, neinclusă pe vreun circuit, unde Max și băieții lui organizaseră un concert, iar Santiago și Hanna erau, desigur, vedetele.

Două lucruri remarcabile s-au întâmplat atunci. Primul l-am observat imediat, al doilea, care avea să mă uluiască, urma să-l descopăr puțin mai târziu.

Ochii ei erau două stele negre. Se uita cu admirație la dansatori, de pe partea opusă celei din care fotografiam eu spectacolul. A fost de ajuns o singură întâlnire de priviri și ne-am luat în brațe, desigur, era, încă, o chestie absolut virtuală.

Lucrurile aveau să funcționeze în favoarea noastră grație unui cuplu de evrei ruși. El avea, poate, 70 de ani, ei i-aș fi dat vreo 60, era uscățivă și cu o vârstă dificil de precizat, dar avea ochi albaștri, foarte vii. Acest cuplu s-a apucat să danseze odată cu Hanna și Santiago și spre deliciul acestora. Nu erau deloc dansatori răi, pot să adaug. Văzând asta, mai multe cupluri s-au prins în joc, care mai pricepute, care nu, deja nu mai conta decât magia. M-am dus către ea, atras ca de un magnet și mi-a acceptat stângacea invitație la dans. Așa am cunoscut-o pe Sara, cea care, șase luni mai târziu, avea să-mi devină soție și pe care eu, și azi, o văd cea mai frumoasă femeie și vă provoc la duel dacă spuneți altceva, chiar dacă duelul va trebui să-l port, la vârsta mea, cu bastonul.

Uite, și acum îmi pierd șirul ideilor, când vorbesc despre Sara.

Ca să ai curajul să te sui pe un ring, tu, om normal, dansator ocazional lipsit de orice talent, acolo unde dansează niște zeități ca Hanna și Santiago, înseamnă să fi intrat într-o stare specială de grație. Grația apără de penibil mai mult decât te apără umbrela de ploaie sau de arșiță. Ceva anume se pogorâse asupra noastră. Cred că sunt obiectiv, fiindcă piața - am fotografiat asta - e plină acum de dansatori amatori. Atunci însă nici măcar nu puteam încerca să fiu obiectiv. Numele Sara îmi pulsa în creier, inima pompa emoții mai mult decât sânge și nu știam dacă dansăm de cinci minute sau de cinci sute de ani. Descriu asta în cuvinte ușor tâmpe, fiindcă, dacă nu ești ușor tâmp când vorbești despre dragoste, nu ești îndrăgostit, Or, eu sunt ambele și acum, după atâția ani. Dansam. Fără a avea habar dacă mai era cineva acolo care să cânte.

Câteva zile mai târziu am developat filmele din piață, trăsesem două. Și a trebuit să mă așez, deoarece vă dau cuvântul de onoare, nu greșeam, știam să fotografiez, știu ce e aia o eroare, știu ce înseamnă aberație optică sau "flare" și nu, din unghiul ăla, cu obiectivul cu care am tras, folosind ceea ce știam, asta n-avea cum să fie o greșeală. Deasupra capetelor lui Hanna și Santiago era un înger de lumină cu aripile desfăcute. Știu. O să spuneți că m-am țicnit. Că era vreo pată. Că obiectivele n-aveau strat antireflex. Că a bătut soarele. Mda. Dacă nu vrei să crezi în el, nici aerul nu există. Dar eu știu că nu era altceva decât un înger.

Când i-am arătat amicului meu fotografia, a căzut, imediat, în genunchi, a sărutat crucifixul de la gât și, plângând, a început a se ruga. Își cerea iertare întruna. După ce a revenit în lumea asta, l-am întrebat de ce făcuse asta.
- Cum de ce? Ca să nu mă smintesc. Trufia e cel mai rău lucru, sigur spune asta și la evrei.
- Sigur, l-am aprobat, deși habar n-aveam unde exact spune asta la noi, eram cât se poate de convins că, undeva, spune. Fiindcă ăla care spune, e, de fapt, același Dumnezeu.
- A fost un călugăr, ne-a povestit preotul odată despre el. Toată viața a scos draci din oameni și i-a ajutat pe calea către mântuire. Și, cu trei zile înainte să moară, el a știut. Și-a făcut cele cuviincioase, pentru marea trecere. Înainte să moară, i-a apărut dinainte Satana cu doi ucenici de-ai lui și a zis: Iată, ne-ai învins, am venit să recunoaștem asta! Iar el a spus: Da, v-am învins! În momentul ăla, l-au luat. Așa că vezi tu, trufia e cel mai rău lucru. Nu trebuie niciodată să-i dai drumul.

Plănuiam deja, bineînțeles, să mă căsătoresc cu Sara. Într-o zi, a venit însă Santiago la mine, surexcitat și vesel nevoie mare. Fără alte vorbe, ridicând brațele în sus, mi-a spus:
- Mă însor!

L-am felicitat, desigur, un pic supărat în forul meu interior că mi-o lua înainte. Nu de altceva, dar aș fi vrut să apuc să-i văd eu fața când aveam să-i dau vestea. Abia apoi l-am întrebat cu cine.
- Cum, cu cine? Cu Hanna. Normal.
- Splendidă alegere, bravo, bătrâne! Ea știe?
- Bineînțeles că știe.
- Când ai cerut-o de nevastă?
- Azi dimineață.
- Și când vă luați?
- Deseară.
- Adică în seara asta?
- Da.
- Și unde va fi nunta?
- Vezi dealul ăla?
- Da. Dar acolo sunt case, nu-i niciun restaurant.
- Păi nu, pe partea cealaltă.
- Pe partea cealaltă nu-i nimic, e gol.
- Exact. Sper că vii, ești cavalerul meu de onoare.
- Sigur, pot să...
- Se subînțelege că vii cu Sara!

N-aveam aproape deloc bani în ziua aia. Așa că Ie-am procurat însurățeilor ceva simbolic. Seara am participat la cea mai ciudată nuntă din câte am văzut. Nunta s-a desfășurat pe o pătură, așezată pe un deal golaș, pe care am stat toți patru și ne-am uitat la stele. Meniul a constat din niște sandwich-uri și o sticlă de vin. Am avut chiar și măsline, pe care le culesese mirele dintr-un copac, că era tocmai vremea lor. Erau iuți, greu de mâncat, dar erau acolo.

A doua zi, în zori, am plecat acasă, fiind cu toții convinși că am dansat toată noaptea. Dar, în realitate, priviserăm doar stelele. O fi fost halucinație colectivă. O fi fost vinul mai tare, ori, poate, mai mult decât ne aduceam noi aminte. Poate că luminile alea nu erau stele, ci reflectoare. Dar noi, tuspatru, eram de acord că nunta a fost pe o pătură, sub cerul înstelat și că, până dimineața, n-am făcut decât să dansăm.

Căsătoria mea cu Sara a fost mult mai aproape de o nuntă tradițională, în care trebuie să satisfaci o grămadă de gusturi, în care ai rude progresiste care stau aproape de unele conservatoare. A existat un singur lucru demn de menționat. La nunțile noastre, dansul dintre femeie și bărbat nu este permis. Așa că faptul că Santiago a invitat-o la dans pe Sara a fost momentul ăla în care timpul s-a oprit. Cuțitele convingerilor stăteau să iasă din atmosferă. Secole de împietrire își ridicau cărămizile, ca un vulcan pe punctul de a erupe. Mai cu prezență de spirit, unchiul Yoshi a salvat situația, spunând că nu se cuvine, dar o spusese cu un asemenea surâs, încât totul a fost repede aplanat. Nu fusese el diplomat degeaba.

Dar înainte de finalul nunții, Santiago nu s-a lăsat, tot mi-a cerut voie s-o invite pe Sara la dans. Din fericire, asta se întâmpla în salonul mic, unde nu era nimeni altcineva.

Am încuviințat, bineînțeles, stând cu o mică parte a atenției și asupra ușii, să nu intre careva. Eu am dansat cu Hanna a lui și el cu Sara a mea. Nu știu dacă ne-am ridicat cu adevărat de la pământ, dar așa s-a simțit. Poate că și faptul că era ceva oarecum "ilegal" ne-a făcut să trăim asta la o intensitate uriașă.
- Bravo, David, a spus apoi Santiago, sărutând mâna Sarei, ai reușit să păcălești o femeie pe cinste să se mărite cu tine!
- Și tu la fel, am spus, sărutând mâna Hannei.

Orice om normal, după căsătorie, și încă una cu o femeie fabuloasă precum Hanna, ar fi trebuit să renunțe la excentricitățile de burlac. Succes să facă asta cineva cu Santiago!

Mă plimbam cu aparatul de gât, căutând un subiect de fotografiat pentru gazetă, când i-am auzit vocea strigându-mă. Mă uit în jur, nimeni. La a treia strigare, dezmeticindu-mă un pic, l-am văzut. Santiago se suise într-un copac.
- Ce faci acolo?, l-am întrebat, amuzat
- Ce să fac, privesc de sus.
- De ce?
- Păi, mai devreme, am privit de jos, de la baza dealului, să văd dacă-i la fel.
- Ce prostie, zic, râzând de-a binelea, bineînțeles că nu se vede la fel.
- Tot așa credeam și eu. Dar abia când m-am suit aici, am înțeles.
- Ce?
- Cât de prost sunt.

Am râs amândoi. A sărit jos, ca o felină.
- Santiago, din câte știu eu, din puțina religie pe care o cunosc, l-am întrebat, într-o zi, religiile seamănă și nu prea. Adică, dacă tu mori și ajungi în paradis, care va fi ăla, cel evreiesc, cel creștin, cel musulman? Altul?
- De unde să știu eu? Dacă acolo unde ajung e Dumnezeu, atunci ăla e paradisul, dacă nu, ăla e iadul. Că n-o să stea El să pună indicatoare, ca la mașini.
- Păi și dacă ar fi să ajungi, de exemplu, în raiul creștin, că ești născut creștin. N-o să te certe Dumnezeu că te-ai rugat cu musulmanii sau că ai practicat cabbala, ca evreii?

Iar mă privi cu mâna dusă ca un chipiu la ochi, dar, de data asta, putea fi de la soare.
- Dacă Dumnezeu ar pedepsi oamenii pentru că se roagă, atunci pentru cine a mai muncit să facă lumea?
- Bine, dar creștinii spun că musulmanii nu se mântuiesc, evreii spun că un creștin e mai puțin decât un câine, musulmanii spun să se taie gâtul necredincioșilor....
- Așa e, spuse el, solemn. Prostia are multe forme, ai dreptate. Dar are și ceva genial, ne unește. Suntem toți la fel de proști.
- Tu, i-am spus atunci pe șleau, tu, Santiago, ești un înțelept.
- De ce zici că ești înțelept?
- Păi n-am zic că eu, am spus că tu ești.
- Dar tu ești?
- Nu.
- Deloc?
- Deloc.
- Și atunci, cum ai putea recunoaște unul?
- Păi uite, am zis, poți să spui că rabi Eleazar nu e înțelept?
- Nu pot să spun asta.
- Atunci, este, nu-i așa?
- Nici asta n-am spus. Lumea spune despre el că așa ar fi. Dar eu nu cred că înțelepciunea ține de statistică.
- Atunci, nu e înțelept?
- Dacă nu e și lumea spune că este, atunci înseamnă că toată lumea e formată din proști. Cum ar putea proștii să stabilească nivelul de înțelepciune sau lipsa ei?
- Păi nu proștii stabilesc.
- Dar cine?
- Învățătura lui.
- De unde vine învățătura lui?
- De la Dumnezeu.
- Acum înțelegi?