Dansatorul (III)

Citiți prima parte a acestei proze aici.
Citiți a doua parte a acestei proze aici.

- O să scriu o carte despre tine, despre noi.

Santiago m-a privit pieziș.
- Pentru cine?
- Pentru mine, pentru noi, pentru cititorii care...
- Cititorii? David, nu vreau să sune prost, dar tu ești fotograf, te-ai trezit, peste noapte, scriitor? Râse ușor. Glumesc, am încredere că poți să scrii bine, dar cine o să citească? Ca să poți citi o astfel de carte, trebuie să faci două lucruri, iar ambele sunt al naibii de grele. Primul e să crezi. Și e greu să creadă cineva o parte din lucrurile pe care le-am trăit noi, chiar dacă, în esență, nu au absolut nimic anormal. Al doilea, și mai greu, este să dezînveți - există cuvântul ăsta? - o grămadă din ceea ce știai. Pentru că eu cred în tot, fără să fiu credul. Pentru că totul e un singur lucru, la un nivel, dar, până să ajungi acolo, trebuie să poți admira absolut orice ca fiind o minune. De-asta am și venit la Ierusalimul profeților și al minunilor.
- La Havana nu sunt minuni?
- Dimpotrivă, la Havana totul e o minune, dar, din cauza asta, n-o mai vede nimeni.
- Santiago, spui tu că totul este o minune, dar atunci, cum explici masacrele, crimele, războaiele...?
- Toate fac parte din marele miracol care este viața. Eu pot să te binecuvântez sau să te omor folosind pentru asta absolut același mecanism, cu aceeași minte mă pot comporta ca și cum aș fi înțelept sau idiot. Alegerea asta e tot timpul acolo, poți, cum spunea un mare învățat, să fii bun de câte ori se poate. Și întotdeauna se poate. Faptul că unii au ales să nu facă asta, demonstrează cât de liber e de fapt omul. Uită-te în jur: Dumnezeu face absolut totul, dar ai libertatea să nu crezi, dacă așa vrei tu.
- Și dacă Dumnezeu nu există?

Întrebarea nu voisem s-o pun. Era ca și cum nu aș fi vorbit eu. Îmi părea rău. Știam că el nu era ateu, la drept vorbind, nici eu, deși mă mișcam într-un spațiu mult mai relaxat când venea vorba despre concepte din astea. Nu eram vreun credincios devotat, nici cine știe ce evreu, nici creștin, nici ateu, eram conștient că există ceva, dar nu puteam fi văzut practicând cu devoțiune vreo religie. Mai treceam pe la templu așa, din când în când, mai mult ca să nu uit prea tare că eram evreu.

Așteptarea mea era ca Santiago să facă gestul ăla cu mâna la frunte, ca și cum m-ar fi văzut drept o insectă, dar nu l-a făcut. A spus, în schimb, cele mai neașteptate cuvinte, în vreme ce eu mă așteptat la o remarcă tăioasă sau ultra-spirituală. Dar ăsta era Santiago.
- Ei, dacă nu există, nu există. Și s-a pornit să râdă atât de molipsitor, încât amândoi râdeam, fără ca vreunul să mai știe, după o vreme, de ce făceam asta.

În ziua următoare, m-am dus să stau de vorbă cu rabbi Eleazar.
- Rabbi, există Dumnezeu?
- De ce mă întrebi?
- Ca să știu.
- Ce?
- Dacă există.
- Și ce crezi?
- Nu știu.
- Nu te-am întrebat ce știi.
- Cred că există. Dar avem vreo dovadă?
- Poate Bach.
- Rabbi, îți bați joc de mine? Ce-are Bach cu existența lui Dumnezeu.
- Habar n-am, m-ai întrebat de dovezi. Aici credem, nu căutăm dovezi. Clădirea poliției e aproape, acolo lucrează cu probe.
- Rabbi, tu ești absolut sigur că Dumnezeu există?
- Nu.
- Nu?
- Păi, dacă aș fi sigur, cum aș putea să mai cred? Eu știu că 2+2=4, dar, dacă asta ar depinde doar de credința mea, ar putea să facă și 5. Credința e mai largă ca matematica. Dar socoteala tot 4 face, chiar dacă eu cred că face 5.

Am plecat fără să mă fi lămurit. Bine, templul nu este ca să pleci lămurit, dacă pleci de acolo cu totul clar în minte, înseamnă că trebuie să te îndrepți rapid spre un psihiatru.

Nu am avut, nici până azi, vreo revelație bubuitoare în domeniu. Da, Santiago era cea mai apropiată chestie de un profet sau, fiindcă era creștin, un sfânt. L-am admirat, mi-a deschis mult mintea și sufletul, dar nu știu dacă faptul că el putea face atâtea lucruri îl făcea să fie altceva decât un om. Înzestrat cu multe lucruri speciale, desigur, dar nici nu era, nici nu pretindea vreodată a fi altceva decât om. Dar, cu bătrânețea înaintând și cu moartea după colț, începeam să sper într-un Dumnezeu, orice, doar să existe o continuare, orice era mai bine decât să devin zăcământ de petrol. E faza vieții în care fie te convingi că există ceva, fie înnebunești, fie te resemnezi.

În perioada aia m-am făcut creștin.