Dansatorul (IV)

Citiți prima parte a acestei proze aici.
Citiți a doua parte a acestei proze aici.
Citiți a trei parte a acestei proze aici.

Poate că am scris toate aceste lucruri despre viața prietenului meu, Santiago, pentru a-mi pune în ordine gândurile referitoare la propria mea viață. Amurgul e acum asupra mea, iar regrete nu am decât pentru ceea ce n-am făcut. Îmi dau seama că, în viața mea relativ obișnuită, Santiago a fost pata aceea de extraordinar cu care nu mulți au fericirea să se poată colora.

Supranaturalul există doar pentru o singură categorie de oameni, cei care vor să creadă în el. În rest, mai există două categorii, unii care nu cred în el pentru că nu-l cunosc și unii care nu cred în el pentru că-l cunosc. Ultima categorie nu mai are nevoie să creadă, deoarece îl trăiește natural.
- Un proverb zen, spunea Santiago, zice că sunt două categorii de oameni. Ăia care nu știu și vorbesc și ăia care știu și tac. A doua categorie este extrem de plicticoasă.

Mi l-am imaginat pe Santiago murind, la capătul unei vieți lungi și, cu certitudine, ieșite din orice tipar, într-un pat de fier forjat, cu o pernă mare și albă sub cap, având la căpătâiul lui copii și nepoți. Doar că nu așa s-au întâmplat lucrurile. Trebuia să știu asta de când am înțeles că Hanna depășise vârsta de făcut copii, iar Tammy nu avea să producă vreun urmaș.

Pe urmă, îmi dau seama că o asemenea moarte n-ar fi fost deloc caracteristică lui. Deși, dacă stau să mă gândesc, atâția oameni fabuloși, geniali sau cum mai vreți au avut niște morți cât se poate de banale. Adică, la rigoare, tot pe un pat, cu familia alături, fără măcar să mai poată spune ceva memorabil. De exemplu, habar n-am dacă faimosul "mehr Licht!" al lui Goethe era cu adevărat un îndemn de a aduce mai multă lumină asupra spiritului uman sau omul doar voia să fie trasă perdeaua. A fost memorabilă această replică datorită interpretării pe care i-am dat-o noi. Nici măcar nu știm precis că a spus asta. Vă va veni greu să credeți, dar nici măcar eu nu l-am apucat pe Goethe pe când trăia.

Cred că o singură propoziție referitoare la viață e întotdeauna adevărată, fără riscul de a cădea în filosofia aia ieftină, pe marginea paharului, în care începi a descrie felul în care este ea. Partea bună când faci filosofie de felul ăsta este că nu poți fi niciodată cu adevărat contrazis. Dar sigură propoziție axiomatică în domeniu rămâne aia care spune că viața este într-o continuă schimbare. Luați, de pildă, Ierusalimul și veți înțelege cum s-a trecut de la un calm boem la angoasele războiului și apoi, din nou, la un calm de o cu totul altă natură. În Israel, pacea n-are fundație și structura de rezistență e slabă, totuși te bucuri de fiecare zi în care nu moare nimeni în vreun război.^[i]

În anii '50, începuse construcția, ne fabricam o țară plecând de la nimic și greutățile erau inerente. Veneau evrei de peste tot, preponderent din Europa. Unii idealiști alții disperați. Și iată cea dintâi valoare relativă a vieții: timpul. O glumă spune că relativitatea s-a demonstrat deja, cât ține un minut depinde de care parte a ușii de la baie te găsești. Însă sunt multe lucruri care atestă faptul că timpul, dacă există, nu e măsurat la fel. Uite, viața mea, ca și a domniilor voastre, a început în anul nașterii și se va sfârși în cel al morții, dar asta nu a fost întru totul valabil pentru Santiago, din trei motive: cum a venit în lumea asta, cum a trăit și cum a plecat din ea. Vedeți, nu spun a murit, fiindcă... dar asta am să vă povestesc.
- Când te-ai născut?, l-am întrebat.
- Vara, mi-a răspuns.
- Toți oamenii au o zi în care s-au născut.
- De ce?
- Ca să știi, de pildă, când e ziua ta, când faci, de exemplu 40 sau 50 de ani...
- Dar când faci 40 de ani și 3 zile, nu e tot ziua ta?!
- Pentru tine timpul chiar n-are nicio semnificație?
- Ba da, a spus, bineînțeles că are. Dar nu aceeași ca pentru tine. Tu ai nevoia de exact, eu dansez cu timpul.
- Văd că porți ceas.
- Da, îmi place să ascult cum ticăie, e o minune de ceas.
- E elvețian?
- Nu, rusesc, a costat puțin.
- Păi ăla nu poate fi prea bun.
- Ticăie.

Dacă l-ai fi judecat sub aspect psihic, după standardele omului obișnuit, Santiago n-avea cum să se încadreze în tiparele obișnuite care caracterizează un individ considerat, îndeobște, a fi normal. Pe de altă parte, asta o spune un om care, pentru a picta o scenă la răsărit, a ieșit afară în chiloți și în maiou, a pictat vreo jumătate de oră, apoi a realizat că e iarnă. Sigur, iernile sunt blânde aici, dar nu sunt chiar de chiloți și maiou.

Sara era pentru mine viața. De câte ori mă uitam la ea, simțeam că mă podidește plânsul, deși nu sunt o fire slabă, doar că mi se părea că nu avea cum să încapă într-un corp de femeie atât de multă frumusețe. O sărutam în somn, îi mângâiam părul, eram fascinat de ea și atunci, și acum.
- Sunt bogat, îi spuneam, mângâindu-i părul, și orice om bogat e temător să nu-și piardă averea.
- Mare avere ce ai tu, spunea, știind exact că nu mă refeream la nimic material. Aștepta să spun ceea ce orice copil va fi dedus deja, anume că ea era averea mea. Lucru pe care îl simțeam însă până-n măduva oaselor. Ce conta altceva?! Evident, I-am șoptit replica de film american de duzină și am primit, la schimb, un sărut. Uite, asta e o afacere spirituală foarte bună!

Într-o zi l-am întâlnit pe Santiago cocoțat pe un zid. E mult spus că arunca pietricele, pur și simplu le lăsa să cadă pe pământ.
- Ce faci acolo?
- Aștept, zice.
- Ce aștepți?
- Să cadă o piatră invers.
- Cum invers, întreb amuzat, în sus?
- Da.
- Păi cum să cadă-n sus?
- Așa.
- Și cade vreuna?
- Nu. Dar asta, uite asta, e promițătoare.
- Tot jos s-a dus.
- Dar a plutit frumos.
- A căzut fix la fel.

S-a uitat spre mine cu gestul lui caracteristic.
- Tu crezi că în lumea asta mare există două lucruri la fel?
- Da, l-am înfruntat. Uite, vezi tu gândacul ăsta? E la fel cu toți ceilalți ca el.

A izbucnit într-un râs de-am crezut că va cădea de pe zidul unde se cocoțase. Nu era sus, n-ar fi fost o problemă, dar râdea din tot sufletul. De fapt, acum, că o spun, el făcea orice din tot sufletul.
- N-are cum să fie la fel, a spus într-un târziu, pentru că pe ăsta îl cheamă Carlos.
- Carlos?!
- Da.
- De când?
- De acum. E finul meu, eu l-am botezat așa. Zboară, finule, zboară!

Habar n-am dacă a avut vreo legătură cu asta, cu Santiago nu puteai fi sigur de nimic, dar gândăcelul și-a desfăcut aripile și, bâzâind, și-a luat zborul.

Altădată, l-am văzut cu cel mai straniu obiect din viața mea. Vă rog să mă credeți, cu orice l-aș fi putut vedea în mână pe Santiago, dar să-l văd eu pe amicul meu, așa de spiritual, ținând, ce-i drept, cu un ștergar, ca pe sfintele moaște, fără să-l atingă propriu- zis, un pistol, asta era peste orice imaginație.
- Dacă ai știi de când caut un pistol rusesc, zice, anticipându-mi întrebarea. A trebuit să-i cer ajutorul lui Zvika, băiatul de la vioară, din trupa lui Max. El cunoaște piața neagră și doar de acolo am putut face rost de un pistol rusesc.
- Ce, Doamne iartă-mă, vrei tu să faci cu un pistol, fie el rusesc, american, nemțesc sau englezesc?!

Iar și-a pus mâna chipiu:
- Rusesc, neapărat rusesc!
- Așa. Și?
- Păi numai la pistoalele de felul ăsta găsesc eu un arculeț pentru ceasul meu. Că s-a stricat și vreau să-l repar.

Era rândul meu să râd ca un apucat. Mă gândeam eu că n-are cum să-i trebuiască lui o armă, era omul cel mai depărtat de așa-ceva din câți ar fi putut exista.

S-a apucat, cu ajutorul lui Zvika și al meu, care, ce-i drept, mai curând m-am ocupat cu cafeaua și ținutul lanternei, să desfacă pistolul. Apoi i-am descoperit un talent pe care nu-l intuisem, cel de ceasornicar. Nu știa nimic despre arme, dar mâinile lui desfăceau și înlocuiau subansamble ale delicatului mecanism cu o dexteritate de parcă numai asta făcuse toată viața.

Când și-a pus la ureche ceasul reparat, am citit pe fața lui expresia cumulată a vreo câteva orgasme. Rușinat, în ruine, ceea ce fusese cândva un falnic pistol rusesc, zăcea fără speranța de a fi reparat,
- Ticăie, zice, ascultă! Îmi pune ceasul la ureche. Ticăia, dar în prima clipă n-am înțeles. Ce era așa mare șmecherie că... dar apoi am ascultat mai atent. Am auzit cum ticăie ceasul. Și inima lui Santiago. Și a mea. Și a lui Zvika. Am auzit toate inimile din lume transformate într-una singură. Am intrat într-o formă de extaz pe care nu mi-o pot explica nici până astăzi. Am avut ceea ce Santiago numea "Revelația lui Unu".
- Ce-i aia?, am întrebat. Dar apoi și eu, și el, ne-am dat seama că știam răspunsul. "Revelația lui Unu" este atunci când te simți parte din tot universul și, simultan, simți că tot universul e parte din tine. E ca și cum totul ar fi făcut din puncte minuscule de lumină care te ating și pe care le atingi simultan. Nu poți explica asta omului care nu a trăit-o. Să zicem însă cam așa: cea mai puternică experiență sexuală trăită de mine, cel puțin, nici măcar nu începe să descrie fericirea pe care o trăiești în cazul unei asemenea revelații. Toate expresiile alea ușor aiurea de pe la New Age, pe care le-am auzit și eu mulți ani mai târziu, aici își aveau locul. Conexiunea cu Divinitatea, oceanul de fericire, cunoașterea sinelui și alte un milion de nume pentru același lucru, toate sunt tâmpenii când le citești și perfect adevărate când le trăiești. N-aș putea niciodată, oricât aș scrie, chiar de-aș avea talentul lui Dostoievski ori Marquez, să povestesc într-o carte indescriptibilul pe care l-am trăit. Ar trebui să mă preumblu prin "ca și cum", iar, dacă aș spune că atingerea punctelor ălora de lumină, de lumina din care e făcut totul, este "ca și cum" te-ar mângâia toate mâinile din lume, tot n-ar înțelege nimeni, fiindcă intensitatea, sensul și valoarea unei mângâieri e simțită diferit de fiecare ființă. Dacă aș spune că a fost "ca și cum" aș fi eliberat, brusc, toate zâmbetele și toate râsetele din viața mea într-o singură clipă, tot nu m-ați înțelege, fiindcă râsul și zâmbetul, tot așa, le simte fiecare în alt fel. Și asta fiindcă noi, oamenii, trăim "ca și cum" am fi separați.

Santiago și Hanna alcătuiau un cuplu minunat. Ea știa să tacă și să mângâie, el știa să fie, amândoi știau să se iubească și să danseze. Ce nevoie ar fi avut ei de altceva?! La mine și la Sara completarea era mult mai lumească, poate că și vremurile erau de așa-natură încât munca pe care o făceau femeile și atribuțiile bărbaților nu se amestecau prea tare, nu era ca acum. Femeia nu-și dorea să fie bărbat și nici invers. Nu spun eu cum e mai bine, habar n-am, cert este că Sara avea toată feminitatea din lume, iar eu, fără a fi vreun mascul feroce sau ieșit din comun, rămâneam cât se poate de masculin. Sara îmi servea foarte rar, rarisim chiar, drept model foto. Dar atunci când îmi era model, simțeam că, de fiecare dată când apăs pe declanșator, îi fotografiez sufletul. Sara are o lumină specială. Toate fotografiile din vremea aia le făceam în alb-negru. O astfel de imagine trăiește prin contrast. Întotdeauna reușeam să fac umbrele să se plece în fața luminii care e Sara. Ați spune că sufletul se vede doar în ochi, dar aici v-aș putea contrazice folosind ca argument imagini cu ea. De fapt, dacă știi să privești, sufletul e peste tot, în fața și în spatele aparatului de fotografiat.
- Sara, i-am spus într-o zi, mi-ar plăcea să am un aparat cu care să pot fotografia toată frumusețea ta. Sara a luat unul dintre aparatele mele de pe masă, l-a îndreptat spre mine si m-a fotografiat, spunând:
- Uite-o, developează asta.

Am rămas mut o clipă, apoi am făcut dragoste cu ea chiar acolo. Când am developat fotografia, apoi am pus-o pe hârtie, am văzut despre ce anume era vorba: ochii mei erau singurele obiective care-i vedeau cu adevărat frumusețea.

Nu l-am mai văzut o vreme pe Santiago. Adevărul e că nu-i simțisem prea tare lipsa, din două motive. Primul, cronologic vorbind, era legat de un proiect în care trebuia să plec o vreme la Haifa. Al doilea pe axa timpului, dar infinit mai important era că Sara îmi dăduse vestea magnifică: urma să avem un copil. Că avea să-l cheme Martin, ca pe bunicul lui patern sau Rebecca, după numele bunicii materne, conta mai puțin.

Când l-am revăzut, i-am dat vestea cea mare. S-a bucurat. Dar era deja o umbră a celui ce fusese. Părea cumva dematerializat, eteric. Trupul îi slăbise încât ai fi fost tentat să crezi că Hanna e cea mai proastă gospodină din lume, dar pot să vă asigur că nu era deloc așa, dimpotrivă.
- Ai slăbit.
- Doar la corp.
- Ești bolnav?

N-a răspuns. Conform uzanțelor noastre nescrise, m-a invitat în salon. Cafeaua era deja făcută. Hanna era plecată la Tammy, în America, pentru o lună.
- Știi, David, nu există moarte.
- Multe religii așa spun, am încuviințat, prudent.
- Nu-i vorba de religii. E vorba că am înțeles recent un lucru: omul nu e viu, spune și face gestul lui tăietor cu arătătorul de la mâna dreaptă, arătând cât de categoric era dispus să fie. Omul neviu trăiește în ani, omul viu doar în clipe. Numai că pentru unul ca mine fiecare clipă e vie.
- N-oi fi eu ca tine, am zis, dar și eu sunt viu, deși trăiesc în ani.
- Zău? Ce-ai făcut tu joia trecută?
- Fotografii.
- Pe la 3 după-amiaza, anul trecut, în ultima joi din octombrie, ce făceai?
- De unde naiba să știu?!
- Eu ascultam ploaia. Știi, dacă asculți ploaia suficient de atent, poți auzi numele lui Dumnezeu din cabbala, poți asculta o rugăciune creștină sau musulmană.
- Ai imaginație. Ploaia nu-i rugăciune.
- Și atunci, norii cum se roagă?!