Potluck la Astrid

Când s-au mutat în noua casă, vecina de vis-à-vis a stat la geam ore întregi, urmărindu-le fiecare mișcare. De partea cealaltă a ferestrei i se zărea doar capul aproape chel, acoperit de un puf roșcat decolorat, o culoare ce nu părea nici naturală, și nici din tubul de vopsit. La două zile după ce s-au instalat cât de cât, Astrid le-a bătut la ușă. Le aducea o plăcintă de mere în semn de bun venit în cartier și dorea să îi invite la o petrecere de casă nouă. Nu trebuiau să organizeze nimic, îi invita ea pe vecinii din jur acasă la ea. Era bucuroasă că se mutase în sfârșit cineva peste drum, casa stătuse goală prea mulți ani. Mare păcat, fiindcă avea temelia solidă și "oase bune", cum se zicea prin partea locului.

Va fi un potluck, un bufet canadian. Fără să schițeze vreun gest de mirare că păreau stânjeniți și probabil nu știau ce înseamnă "potluck", Astrid le povesti în câteva minute că era și ea străină în țara asta, părinții săi se refugiaseră din Letonia în anii patruzeci, după ce ea și fratele său abia învățaseră să meargă. Vorbea repede, fără niciun accent în engleză. Din când în când își trecea limba peste buzele subțiri, disproporționat de lungi pe fața cărnoasă, cu riduri adânci. Ochii mici și albaștri le evita privirea, căutând să treacă prin ei, pentru a putea inventaria mai bine numărul de cutii și schimbările pe care apucaseră să le facă.

O poftiră în bucătărie cu o reticență vădită, sperând că vor fi refuzați. Astrid nu se opri, merse până în sufragerie și apoi aruncă o privire în baie, fără nicio jenă. Avea multe amintiri în casa asta, cunoscuse două familii dintre cele trei care locuiseră acolo înaintea lor. Din păcate, nu prea se îngrijiseră de casă niciunii, și acum le rămânea lor să facă lucrări serioase. Încălzirea cu petrol nu mai era agreată de vecini, toți trecuseră la o pompă electrică ecologică. Avea toate contactele de la meșteri, dacă doreau să facă aceste modernizări, imediat ce terminau cu despachetatul. Glumea fără să-și schimbe expresia feței, era dificil de știut când trebuiau să răspundă cu un zâmbet, din politețe. Pe lângă încălzire, o altă urgență ar fi să-și construiască un gard, mai ales că aveau cățel și copil mic. Mașinile veneau în viteză din deal, era foarte riscant să-i lase nesupravegheați. Astrid se oferi să mai țină ea un ochi pe ei, dat fiind că bona deja scăpase câinele în stradă de mai multe ori.

Lipsa gardului era într-adevăr o problemă, fură și ei de acord. Cu o zi în urmă primiseră o scrisoare anonimă în care li se ura bun venit în cartier, după care erau amenințați cu hingherii, dacă nu țineau câinele în casă. Tot în acea scrisoare li se sugera să o concedieze pe bonă fiindcă nu era respectuoasă și nu ar fi trebuit să i se încredințeze grija unui copil, dacă nici de un câine nu se putea ocupa. Invitația lui Astrid venea la un moment tensionat, știau foarte bine ce înseamnă "potluck", însă erau nedumeriți de semnalele contradictorii pe care le primeau.

Zile întregi s-au tot gândit ce să gătească pentru potluck. Trebuia să fie ceva specific culturii lor, poate niște salată de vinete sau, mai degrabă, salată orientală, fiindcă nu era prea greu de făcut, și combinația de ouă cu cartofi se regăsea la multe popoare, sub diferite forme. În sâmbăta cu petrecerea, s-au trezit dimineață și au făcut sarmale, intrați într-o vrie inexplicabilă. Numai la Crăciun și la Paște se mai încumetau să gătească pentru câteva ore. Mirosul de carne, cimbru, șuncă afumată și varză acră puse la fiert se infiltra în pereți, se scurgea prin crăpături afară, umplea strada și stârnea curiozitatea trecătorilor. Își făcură duș și își schimbară hainele înainte de a merge la Astrid, s-au primenit și s-au pregătit sufletește. Erau bucuroși, anticipând o viață în comunitate, cu ușile deschise mereu, copii la joacă prin curțile tuturor, împrumuturi spontane de ouă sau ulei pentru cei care începeau rețete fără să se asigure că aveau toate ingredientele.


Casa lui Astrid fusese construită cam în aceeași perioadă cu a lor, pe la începutul secolului douăzeci. Era acoperită cu șindrilă de culoare gri închis și lemnărie albă la geamuri. Numai curtea din spate era îngrădită, iar în fața casei mai multe tufe perene și un arțar japonez pitic acopereau intrarea principală. Pe scări erau aranjate vase de ceramică albastră cu begonii galbene și albe.

Ajunseseră cu vreo zece minute în întârziere, după cutuma învățată acasă, pentru a lăsa timp gazdei să termine ultimele pregătiri. Sufrageria era deja plină de oaspeți. Îi recunoscură pe Ann și pe John care locuiau gard în gard cu ei, pe Mary de peste drum de Lynn Street, și pe Cindy și Paul, cu care se întâlniseră la cafeneaua din cartier. Mai erau vreo zece persoane pe care Astrid le prezentă rapid, după care dispăru în bucătărie. Masa era plină de bunătăți, însă numai sarmalele lor puteau trece drept mâncare etnică, exotică. Fură întrebați rețeta de câteva ori, și se felicitară pentru alegere, altfel subiectele de discuție se opreau la întrebarea dacă le place în noua casă. La un moment dat, niște părinți de vârsta lor, cu copii mai mici, s-au retras la casa unui alt vecin, fără să-și ia rămas bun de la gazdă. Cum nimănui nu i se părea că se încălca o regulă elementară de politețe, se hotărâră să schimbe și ei gazda, după ce îi mulțumiră totuși lui Astrid. Era imposibil de descifrat pe chipul acesteia dacă plecarea lor îi cauza vreun disconfort, sau dacă era vorba de indiferență, acea atitudine degajată, cool, care oprea ca o barieră de aer rece orice emoție neplăcută.

Seara a continuat sub semnul inadvertenței, sugrumată de schimbul de banalități și de lipsa de subiecte comune de discuție. Când au ajuns într-un final acasă, mirosul de sarmale încă se mai simțea în fiecare încăpere, ca un soi de "bun venit". Spre deosebire de pereții de cărămidă, lemnăria absorbea toate mirosurile ca un burete, creând o memorie olfactivă în straturi a locului. Un nas experimentat ar fi putut simți serile de Thanksgiving cu aromele de rozmarin, salvie și curcan la cuptor de la proprietarii de dinaintea lor. De la fereastra bucătăriei, Astrid se vedea spălând vase. Din când în când, se uita în zare înspre casa lor, lăsând impresia că îi urmărește. Prezența sa îi alină într-un mod imperceptibil, ca îmbrățișarea unui gând venit din existența paralelă pe care ar fi putut să o aibă, dacă nu ar fi părăsit lumea în care se născuseră.

L-au pus pe Rex în lesă, după care au lăsat ușile larg deschise, să se aerisească. După ce mirosul de sarmale s-a estompat, a rămas cel de vechi și de "lived in", impregnat în membrana pereților casei "cu oase bune", ca un tatuaj atestând un jurământ de credință față de toți ceilalți proprietari: ziaristul care a construit-o în stil modern pentru vremea aceea, lăudat într-un articol din American Bungalow, publicat în 1915, urmat apoi, după plecarea sa în Oregon, de o familie de origine asiatică, și apoi de arhitectul care le-o vânduse lor și care a preferat să nu facă nicio renovare ca să nu îi strice "caracterul".


Aflară de la Astrid că majoritatea locuințelor americane construite la începutul secolului douăzeci aveau jumătate din fundație nesăpată, plină cu pământ. Țevile de scurgere, lăsate la vedere, erau acoperite de mușchi verde, viu, îmbibat cu umezeala din aer și mirosurile bucătăriei aflate chiar deasupra. Acel spațiu subteran era un fel de plămân al casei care respira și filtra chimicalele din lumânările parfumate, șpreiurile odorizante, bețișoarele indiene și produsele de curățat mobilele, faianța, gresia, blatul de cuarț din băi. Era un organ cu o vârstă venerabilă, mai mult de un secol, și emana în general un suflu de fumător înrăit, de fiecare dată când ușile rămâneau închise pentru câteva zile, în timpul vacanțelor, sau a weekendurilor libere. Sau poate că respirația cavernoasă nu se risipea niciodată, rămânând perceptibilă numai pentru musafiri și noii-veniți. Faptul că nu simțiseră nimic dezagreabil în numeroasele lor vizite când la unii, când la alții, era un indiciu că erau de-acum de-ai locului, în armonie cu toate nuanțele de familiar, vizibile și invizibile, la suprafață și în subteran.

(Seattle, 3 septembrie 2023)