O mamă, o fiică (din seria Viața în 20 de minute)

Le privea cum se agitau pe scaune, aranjându-și gentuțe, pălării, foi de hârtie. Mama și fiica, ce noroc pe mine, se strâmbă pe ascuns doctorița, au reușit să ajungă amândouă la consultație de data asta. Era mai ușor când venea doar bătrâna, era surdă și încăpățânată, dar nu irațională. În ultima vreme reușise să o convingă să facă mici schimbări care, încet, încet, îi schimbaseră profilul de la pericol permanent de hipoglicemie la o situație stabilă. Asta însă după ani de refuzuri sistematice pentru orice, de la a fi ajutată de o asistentă pentru injecțiile de insulină, la a purta un captor de glucoză pe braț, sau la a urma chiar și cele mai simple diete.
- Unde mi-e cârja, Laura, se răsti bătrâna către fiica ei, căutând cu privirea pe sub birou.

Capul ei cu păr neted, cărunt, proaspăt coafat și aranjat într-un coc impecabil se ciocni cu al fiicei. Laura arată mai bătrână decât cei 45 de ani pe care tocmai i-a împlinit, spionă pe ascuns doctorița în dosarul electronic. Coafura ei, ce e drept este mult mai neglijentă, părul desfăcut era abia pieptănat cu degetele. Aceasta își dădu ochii peste cap și-și puse mâna peste mâna bătrânei.
- Chiar aici, mamă, îi ciocăni degetele, strânse pe mânerul curb al cârjei.

Teodora, citi doctorița inscripția în lemn, cu litere cursive. Știa deja povestea cârjei, un cadou de la fiica ei și de la Albert, partenerul acesteia, cadou pe care Teodora l-a primit de altfel foarte rău, își aminti ea, amuzată. Avuseseră o întreaga discuție despre cât de invalidă o crede fiica ei, și despre cum nimeni nu mai respectă vârstnicii în ziua de azi. Nu se despărțea însă niciodată de cârjă, o folosea chiar puțin abuziv, inclusiv ca să împingă uși sau să își facă loc printre oameni.
- A, da, da, bine, ei, ce spuneți, doamna doctor, schimbă bătrâna repede subiectul, ați văzut, am reușit să o aduc pe fiică-mea. Dar nu vreau să vă explic, își scutură ea mâna, e în depresie gravă, o-ho, habar nu aveți ce a trebuit să fac ca să ajungă azi.

Fiică-sa o privi intrigată. Puțin rușinată, poate, se gândi doctorița. Nici eu nu mă simt prea confortabilă cu discuția, mai ales pentru că știu deja prea multe lucruri despre viețile lor.
- Explică-mi, ce vrei să spui cu asta?, întrebă Laura, încruntându-se la maică-sa.

Bătrâna pufni și continuă să vorbească doctoriței, ignorând-o.
- Azi dimineață eram în hipoglicemie, pe la 3 când mă trezesc eu, ca de obicei. Și, ce am făcut, am băut apă și m-am culcat la loc. Iar la 7 când a venit Carina, asistenta, eram tot în hipoglicemie, hohoti ea de râs. Carina s-a speriat și a sunat-o pe fiică-mea, și uite așa, val vârtej, ne-am pornit toate spre consultație.
- Nu ești normală, se răsti Laura, puteai să-ți pierzi conștiința.
- Ei, na, dădu bătrâna din mână, am hipoglicemii de 50 de ani, știu exact ce pot să duc. De altfel, doamna doctor, i-am spus Carinei să-mi scadă doza de seară. Dar vă rog să-mi scrieți un ordin precis pentru ea, știți cum fac asistentele astea, o, vai, nu pot să schimb nimic dacă nu spune doctorul. Ne țineți sub control viețile, își aținti ea acuzator arătătorul spre fața doctoriței. De asta mă enervează. Trebuie să o aștept pe ea ca să facă ceea ce eu știu deja să fac singură, de zeci de ani. Și nici nu mă ascultă. În plus, degeaba mă urmăriți cu tehnologia asta modernă, arată ea dezgustată spre captorul de pe braț, dacă asistenta nu îndrăznește să gândească singură, eu ce pot să fac decât să mănânc înghețată și să aștept cele trei luni până la următoarea consultație.

Înghețată, strigă în mintea ei doctorița. Nu trebuie să reacționez, face intenționat fazele astea, ca să mă provoace.
- Știți că nu mai vedeți bine, îi aminti ea. Înainte, când vă făceați singură insulina, confundați 6 cu 8, 3 cu 5, ați făcut tot felul de prostii cu tratamentul, și vă puneați în pericol. Asistenta știe ce schimbări sunt de făcut și dacă are îndoieli poate oricând să ne sune.
- Ha, ha, nu răspunde nimeni la telefon, cu orele, ce, eu nu am încercat, hai să nu ne mințim singure aici, se strâmbă Teodora.
- Și asta e o problema pentru că nu auziți, arată doctorița spre urechile ei. Eu v-am sunat înapoi de multe ori, dar strigați la mine și-mi închideți telefonul în nas. Unde vă e aparatul acum, de exemplu?
- Aparatul acela m-a costat o mână și-un picior și țiuie în ureche, tună bătrâna. E pe noptieră, în cutia lui, în siguranță. Nu o să îl aduc să mi-l fure cineva aici în spital.

Gata, discuția a luat-o razna, oftă doctorița și începu să-și noteze informațiile medicale pe calculator. Măcar să termin scrisoarea medicală înainte să treacă ora de vorbit aiureli.
- Cine să ți-l fure, mamă, din ureche?, se minună fiică-sa. Vedeți cu cine aveți de-a face, doamna doctor, se întoarse și ea spre doctoriță, e o manipulatoare. Nu spune decât jumătăți de lucruri, cele care îi convin ca să obțină ce vrea.
- În plus, bombănea în continuare bătrâna, la telefon sună tot felul de nebuni care vor să îmi vândă lucruri și să mă păcălească ca să îmi fure pensia de pe card. Și cum aveți accentul ăsta străin, eu de unde să știu că sunteți doctor?
- Asta e adevărat, dădu din cap și fiica, când o sunați trebuie să începeți direct zicând, de fapt mai bine strigând "sunt doctorița dumneavoastră", altfel și eu închid telefonul dacă aud "Bună ziua" și alte politețuri.
- Știu, își strânse buzele doctorița, și pe dumneavoastră v-am sunat de multiple ori, văzând ce catastrofe de analize de sânge aveți. Accentul meu o să îl păstrez veșnic, dădu din umeri, iar voi nu o să vă schimbați prea curând, asta este, o să căutam alte mijloace de comunicare. Acum să revenim la consultație.

Cu genul acesta de remarci m-am obișnuit, se gândi, nu mă mai ating, mai ales cum știu că încearcă să evite să răspundă la întrebare.
- Știți, i se adresă ea bătrânei, că nu aveți nici o hipoglicemie de fapt? Ce vi se întâmplă este că, grație insulinei, glicemia scade brusc de la 300 cât aveți de obicei, spre 150.
- Da, răcni Teodora, îmi arată spionul electronic pe ecran. Săgeata merge drept în jos și nu se îndreaptă până nu mănânc înghețată.

Doctorița se apucă cu mâinile de frunte și nu mai zise nimic. Privea spre masă, cumva în gol. Tăcerea le debusolă pe cele două paciente. Începură să se agite că niște găini. Schimbară priviri, ridicări din umeri. Fiica șopti ceva. Bătrâna încercă să vorbească încet dar vocea îi scrâșni răgușit.
- Nu înțeleg, nu te aud.

Doctorița completă în tăcere hârtiile și i le întinse Teodorei.
- Ne revedem peste trei luni. Vreți o zi în care vă pot pune din nou pe amândouă?
- Da, răspunse bătrâna.
- Nu, răspunse fiica.
- Cum adică, se enervă bătrâna, vrei să plătesc taxi ca să vin singură? Știi bine că nu pot să conduc.
- Pentru că nu vezi și nu auzi și îți pierzi mințile, strigă înapoi Laura. Nu asculți nimic din ce ți se spune, faci doar cum vrei tu. Nici nu are rost să vii la consultație.
- Dacă eu nu vin cu tine, tu nu vii niciodată, strigă și Teodora. Doamna doctor, spuneți-i.

Doctorița tasta de zor prefăcându-se extrem de ocupată. Mormăi, fără să se uite la ele:
- Cam așa e, nu ați venit de un an și jumătate.

Bătrâna confirma.
- De când a murit Albert. Eu v-am povestit deja, de asta nu vine. Nu reușeam să o fac să iasă din casă pentru nimic.
- Nu e treaba ta să îmi organizezi mie consultațiile, țipă Laura. Nici să povestești viața mea străinilor. Nici să mă urmărești când ies din casa. Nici...

Doctorița se izolă în mintea ei, amintindu-și. În tot acest interval de timp, diabetul Teodorei se ameliorase spectaculos. Era mult mai stabilă decât cum se prezenta astăzi. Și nu aveau nimic de schimbat la tratament. Bătrâna își folosea cele 20 de minute de consultație vărsându-și de fiecare dată năduful cu privire la fiica ei. Și aflase astfel toată trista poveste a bolii lui Albert, partenerul fiicei ei, cancerul lui pe creier, o tumoră foarte agresivă care nu răspunsese la tratament și care, neașteptat de repede, îl imobilizase la pat, îi luase cuvintele, gesturile, îi tăiase amintirile. La sfârșit tratau o legumă, ridicase bătrâna din umeri, nici nu înțeleg de ce au insistat atât de mult să îl țină în viață. Și ea, Laura, se consumase ca o lumânare în jurul lui. Era o fantomă, mi-era frică să mă uit la ea, spunea Teodora. Dar după ce a murit Albert, a fost și mai rău, ca și cum ar fi dispărut odată cu el.
- Luni în șir, înțelegeți, ridică Teodora un deget, nu deschidea ușa de la intrare. Se adunau facturile în poștă, pe jos, în bălți de noroi. Îi aduceam oale cu supă, o strigam, nu răspundea, le lăsam în fața ușii. Apoi le găseam goale, tot acolo, chicoti ea mulțumită. A așteptat aproape să fac un atac de cord, abia când a bătut frate-sau cu pumnii în ușă ca să îi spună că eram la spital, abia atunci i-a deschis.

În cabinet se făcu liniște. Toată lumea privea în pământ, pe pereți și la ecrane de calculator. Apoi Teodora chicoti:
- Dar ce puteam să fac, nici la telefon nu răspundea.

Laura se uită îngrozită la ea.
- Am știut, țipă, și atunci te-ai prefăcut.
- Nu poți să te prefaci că ai infarct, interveni doctorița.
- La vârsta mea, exact, confirmă și bătrâna, trebuie să te gândești la ce e mai rău. Din fericire, dădu ea din umeri, a fost doar o tendinită.

Vai, vai, Teodora, se amuză în gând doctorița, ce ești în stare să faci.

Fiica ei clatină din cap.
- Așa am ajuns, să nu pot să cred nimic din ce spui. Totul se învârte în jurul tău. Ce vrei tu, ce crezi tu, ce simți tu, numai asta contează. Deși vorbea cu mama ei, se uita atât de încruntată spre peretele din lateral, încât atât Teodora cât și doctorița se întoarseră să investigheze ce era pe perete. Nimic, gândi doctorița, nimeni, nimic. O absență mai grea decât orice.
- O mamă face orice e necesar, comentă hotărâtă Teodora, bătând cu cârja în pământ. Nu e așa, doamna doctor? Copiii mei trebuie să fie bine, își ridică ea arătătorul, doar așa pot și eu să fiu bine.
- Dacă vă consolează cu ceva, încercă doctorița să schimbe tonul discuției, cu diabetul stați amândouă foarte rău. Dar, într-adevăr, se uită de data asta spre Laura, ca să am șanse să intervin în tratament, trebuie să veniți mai des. Și să utilizați glucometrul. Și să faceți tratamentul. Deci, oftă ea și se rezemă de spătarul scaunului, sper să ne vedem în echipă completă peste trei luni.
- Eu știu ce am de făcut, îi trase bătrâna cu ochiul. Congelatorul mi-e plin, e vară, e cald. Camioneta cu înghețată pentru copii trece în fiecare zi pe strada mea. Cântă Oda Bucuriei.
- Vă rog, nu, își frecă doctorița tâmplele, știți că nu e bine.
- Camionul îl aude de departe, ce credeți, interveni Laura.

Se ridicau amândouă. Plase, genți, foi, foșniră. Cârja fu scăpată, ridicată, pierdută iar. Se înghiontiră, se certau pe șoptite, în sfârșit ajunseră în cadrul ușii. Le strânse mâinile fiecăruia. Teodora o privi direct, cu un zâmbet aproape victorios. I se părea oare că îi vede ochii împânziți de lacrimi? Laura se uita în jur, la pereți, spre podea. Părul atârnând în șuvițe dezordonate îi ascundea jumătate din față. Mormăi ceva strângându-i mâna. Nu știu dacă o să mai vină, i se strânse inima acesteia. Sper că da.

Le privi îndepărtându-se alături, o umbră mai dreaptă și una cocârjată, sprijinindu-se una de cealaltă și continuând să vocifereze, cu voci rezonând pe culoar mult după ce siluetele lor se topiră în lumină.