Sclava lui Avraam

La intrarea în templu, primeam mereu o mască nouă. O mașină mă lua de la aeroport. Primul lucru pe care îl făceam era să-mi schimb hainele, să-mi verific machiajul și să-mi pun peruca. Călătoream noaptea. În principal, pe trasee total necunoscute. Șoferul nu scotea niciun sunet. Șase ore de mers, șase ore în care încercam să-mi liniștesc gândurile. Nu puteam să mă întreb, să-mi fie frică, sau să mă îndoiesc. Aveam nevoie de liniște. Uneori mă gândeam la moarte. Nu a mea, a celor cunoscuți. Am uitat să-i spun c-o iubesc! Cam așa începeau atacurile mele de panică. Îmi închipuiam cum ar fi să primesc un telefon și să aflu c-a murit, să iau avionul și să fug la ea acasă, în spitalul ei cu nebuni. Alteori, mă gândeam cât de mult îmi plăcea planeta asta, cât de frumos mi se părea câmpul, cât de mult iubeam norii.

Drumul părea totuși lung. Încercam să văd cum arată șoferul. Nu-l vedeam foarte bine. Mă întrebam dacă mă găsește atrăgătoare. Îmi mușcam ușor buzele. Mă prefăceam că mă uit pe geam, dar îi priveam ceafa și mă întrebam dacă este unul de-al nostru. Oare știa cine sunt? Poate îl cunoșteam. Era foarte întuneric în mașină, imposibil de ghicit identitatea lui. Mă gândeam cum ar fi fost să deschid ușa și să sar din mers, dar să rămân nemișcată la pământ.
- Ați mai fost la noi?
- Da, am mai fost. Mai demult.
- Nu vă este frică?
- Nu-mi mai este. M-am obișnuit. Acum nici soldații și nici câinii nu-mi simt prezența. Am auzit, totuși, că una dintre fete a fost mâncată de câini. Au încercat s-o salveze soldații, dar a fost imposibil. Câinii i-au simțit frica și au atacat-o. Mie nu-mi este frică de moarte. Am și eu credința mea. Pentru unii ca ei sunt invizibilă, ca un strigoi. Intru și ies fără urme. Dar de ce opriți mașina? Ați intrat într-o groapă? Da, drumurile astea sunt îngrozitoare. Să bem cafea? Aici, în mijlocul pădurii? Ah..., există un bar în apropriere. Bine, să mergem... Îmi este cam frică de întuneric, dar sper că mă veți proteja, în cazul în care ne vor ataca animalele. Da, știu, v-am spus că nu-mi este frică mai de nimic. Am exagerat cumva. Să știți că sunt așteptată la templu. M-au adus tocmai de la capătul celălalt al Pământului. Le place cum dansez. Păi, da. Asta facem acolo. Dansăm... Trebuie să avem pielea alba, părul roșu și să fim pistruiate. Eu sunt și virgină. Da, virgină, iar el crede că sunt vulnerabilă. Mi-a spus că aș avea un soi de erotism nepervertit. Știți despre cine vorbesc?! Da, normal că știți, că doar el e șeful tuturor și al dumneavoastră. Cum, nu este și șeful dumneavoastră? A fost omorât? Doamne Dumnezeule, dar cum a murit? Nu aveți idee... Oricum, eu nu l-am mai văzut de mult. Cum să mă joc cu dumneata? Nu, nu am impresia că sunteți imbecil. Da, realizez unde sunt. Normal că nici nu exist. Da, știu, ați putea să mă împușcați în orice clipă. Pentru că eu nici nu exist. Ce informații, domnule? Nu, nu suntem o turmă de curve. Da, puteți să mă împușcați în seara asta, pentru că nimeni n-o să mă caute. Nu, cine să vină să mă salveze?

Atunci s-a întors spre mine și am văzut că era chiar el. Era convins că mă joc. Normal, doar mă cunoștea atât de bine. S-a oprit, s-a întors la mașină. A început să scoată benzină și mi-a spus c-o să mă ardă de vie, apoi o să se pișe pe cenușa mea. Încă mai transpira în prezența mea. Mereu am crezut că e prea slab. Știa că are o personalitate flască și pentru asta mă ura. Am știu mereu c-o să mă omoare, dar am ales să-i zâmbesc și să-l las să viseze. Eram sigură că după ce mă va omorî, se va sinucide. După câteva minute, eram goală. Rochia mea din voal negru, transparent, îmi acoperea goliciunea vulgară. Eram atât de albă, încât puteai să-mi numeri venele, în lumina lunii. Îi era încă jenă să mă atingă. Nu-l mai înțelegeam. știam că fusese pregătit să mă omoare. Mă gândeam dacă o să mă chinuie în vreun fel. Știam că nu-mi va acoperi gura. O să vrea să mă audă țipând, să mă vadă plângând. Nu intenționez să opun rezistență. Am să-l privesc zâmbind. Știu că am fost iadul lui. Atâta școală ca el să ajungă ucigaș. Poate chiar ar trebui să mă omoare. Dacă ar face-o, ar începe să doarmă mai mult, să citească mai mult, să mănânce sănătos, să facă sport, să se lase de droguri, să se îndrăgostească, să afle cum e să fie fericit, să trăiască. Sunt sigură că nici nu-și mai amintește cum i-a venit ideea să mă omoare. Poate gândurile astea au fost mereu cu el. L-au urmărit întotdeauna. A încercat să le izoleze și să le califice ca fiind distructive. Dar nu a reușit. Toate zilele în care a stat închis în camera lui și a meditat, au fost inutile. Poate nici măcar nu a fost decizia lui. Poate este o decizie pe care a preluat-o total aiurea. Cine oare mă mai ura? Îmi amintesc primele nopți, la templu, cu el. Îmi amintesc întregul ritual. Mereu se ruga la intrare. Câteva cuvinte spuse pe de rost, repetate pentru câteva minute. Niciun răspuns. Asta îl înnebunea. Eu îi tot spuneam că răspunsul este mereu acolo, dar el nu era încă pregătit să-l primească. De fiecare dată când își apropria capul de zid și începea să se roage, se gândea în mod negreșit la patimile lui, la dorințele lui sexuale, la femeile ce așteptau în spatele zidului înalt. Uneori se gândea că în spatele zidurilor va descoperi un secret și nu femei. Zidul ăla a rămas, din păcate, mut. Nu mai era o poartă pentru el. Doar un zid, pietre reci, pe care erau scrijelite cuvinte lungi, de repetat la nesfârșit.

Soldații de la intrare îi aduceau aminte de Mesia și pentru asta îi ura. El a fost mereu sigur că ei sunt orbi. Unul dintre ei venea mereu să-i atingă fața. Spunea că aveau pielea degetelor uscată. De ce-și amintea oare că erau orbi? Ura lui față de soldați ne-a distrus. Ura lui mă făcea să plâng, noaptea, în patul nostru. Așa plângeam mereu. De fiecare data îmi întorceam fața către apus și plângeam. Doar așa mă puteam întoarce acasă. Uneori îmi imaginam un altar alb, într-o peșteră înaltă. Era o liniște atât de adâncă, încât știam că am părăsit pământul. Acolo ne aștepta Mesia. Acolo El mă ținea de mână în timp ce eu plângeam. Din păcate, bărbatul nu înțelegea ce spuneam. Era dintre cei norocoși, nu auzea voci, nu vedea spirite, nu avea unde să se întoarcă. Uite, acum se îndreaptă spre mine. Se grăbește. Speram să uite tot și să se oprească. Dar nu, el îmi dă una peste fața. Mă doare, chiar mă doare. Îmi curge sânge de la buză. Doamne, mi-a scos un dinte. Îmi simt și limba cum se umflă. Mă ia cu amețeală. Nu mai aud pădurea. Iau repede un cataroi și încerc să-l lovesc în cap. Nu-l nimeresc. Mă ridic. O să încep să fug. Simt că am crengi sub tălpi. Acum am noroi, dar fug mai repede. Îl simt cum încearcă să mă prindă. Îi simt unghiile pe spate. Este atât de puternic. Este vina mea. Eu l-am provocat. Trebuie să scap... Știu că pot scăpa. Toți anii de pregătire or sa mă ajute să scap. O să rămân calmă. Am să-mi controlez respirația. Chiar dacă îmi este frică de el, pot scăpa. Pot să fac frica să dispară și să dispar. Nu mă urmărește nimeni. Asta nu este o pădure. Nu e întuneric. Nu am fost în nicio mașină. Nu am văzut niciodată soldați și nu am fost mușcată de câini. Nu-mi place să dansez și nu flirtez cu bărbați. Pe omul ăsta nu-l cunosc. Nu sunt roșcată, nu am pielea alba și nu mai am pistrui. Eu nu cunosc niciun templu. Eu pot omorî un om.

În seara aceea, pentru prima dată, am omorât un om. Mi-am văzut mâinile și picioarele pline de sânge. Stropi de sânge curat și cald, ca niște urme de rubin. Am reacționat instinctiv, dar mă și gândisem că eram în mijlocul pădurii și nu avea cine să mă vadă. Mirosul de sânge m-a surprins. Era atât de puternic că m-a amețit. Suficient de mult cât să mi se pară totul un vis, un vis ca toate celelalte vise ale mele. Pădurea părea împietrită în ceață, dar luminată de stele și asta mă făcea să mă simt totuși în siguranță.
"Suntem doar cenușă", mi-am spus în gând, apoi mi-am făcut curaj să-l privesc. Simțeam cum mă înec și încep să vomit.
"Săracul, l-am omorât. Acum zace nemișcat la pământ și nu mai are nicio putere. E încă frumos. I s-au învinețit puțin buzele, dar zâmbește".

Pentru o secundă m-am gândit chiar să-l sărut, însă nu puteam din cauza senzației de amăreală din gură. I-am atins doar mâna, degetele lui frumoase îmi aminteau de o poveste atât de îndepărtată încât nu mai părea din viața asta.

A trebuit să-l omor, așa fusese scris, mi-am spus. L-am sărutat ușor pe frunte, apoi i-am șoptit la ureche: "Tu crezi că cerului îi pasă de cenușa noastră? De ce rânjești, mă? Chiar crezi că-i pasă?"

L-am privit pentru o clipă, pentru c-am intuit că asta nu va fi ultima dată când voi mai da ochii cu moartea și i-am spus: "Putea fi altfel, dar nu ai vrut. Ai preferat sa mă urăști, să mă aștepți în întuneric, apoi să mă chinui. Ai vrut să mă urmărești noaptea, să te așezi în umbră și să stai acolo ani întregi".

Avea mâinile foarte reci. Probabil că plecase deja, Aș fi vrut să fie încă acolo, ca să vadă cum nu fugisem, cum nu-l lăsasem singur. Nu-l uram, dar nici nu-l iertasem.

Mă gândeam că dacă sap groapa aia cu mâinile mele o să scap de toată frica simțită de-a lungul anilor. Speram că într-o zi povestea asta va fi fost scrisă altfel.

L-am privit pentru ultima dată, apoi am început să plâng. Nu știam dacă tot ce vedeam era real. "Cenușa se întoarce la cenușă. Pentru că cenușa se întoarce la cenușă. Pentru că cenușa se întoarce la cenușă".

Îmi rămăseseră câteva fire din părul lui pe degete, și cumva nu-mi doream să le șterg. Îmi venea chiar să fug spre prima așezare și să strig pe la geamurile oamenilor: l-am omorât, l-am omorât, nu mai e viu, nu mai respiră! E vânăt!

Parcă și vedeam fețele împietrite ale oamenilor, bătrâni, copii, femei, tresărind, scuipându-și în sân, dar ne-ndrăznind să se apropie de ferestre. Îmi imaginam că se vor opri totuși pentru o clipă, vor bate în lemn, apoi vor continua să îngrijească focul din sobe.
"Rebeca, o să-ți amintești locul ăsta pentru totdeauna. Totul este dat pentru noi. Nu mă vei uita, am să rămân cu tine pentru totdeauna. Moartea asta este și a ta. Or să vină oamenii și or să arunce cu pietre în tine".

Doar asta auzeam, ca niște țipate ascuțite, care îmi apăsau pe ceafă și pe tâmple. Știam că erau doar gânduri, care veneau și plecau. Trebuia doar să respir controlat și să număr: Cinci, patru, trei, doi, unu...

Mi-am lipit până la urmă corpul de pământ și am început să simt o senzația de șoc electric pe brațe. Cinci, patru, trei, doi, unu. Știam că, numărând fiecare respirație, timpul dispare, ochii se închid și poveștile de aici se termină frumos. Îmi înghețau palmele, dar rămâneam amândoi cu ochii ațintiți spre lună. Era atât de mare!